Emilian Dogariu – pietrarul din Tazlău care a lucrat în centrul istoric din San Marino

1

Are 48 de ani și este pietrar – o meserie pe cale de dispariție de când lumea preferă gresie de exterior, prefabricate și piatră falsă. A lucrat la 5 biserici în județele Bacău și Neamț. iar 15 ani a făcut ”artă” în San Marino, unde s-a specializat în bolți și arcade de piatră. S-a întors la Tazlău și acum lucrează la Casa Domnească din incinta mănăstirii – unde se apropie de recepție un proiect de restaurare.

 

 

  • ”Trebuie să știi mersul pietrei, că și piatra are un mers al ei, cum are scândura”

”Am învățat meseria de la bunicul meu, de la tatăl meu și de la un moș de-al meu. Un frate de-al bunicului și feciorul lui au fost tot pietrari, și cam ăștia eram toți în sat. Cred că aveam 7-8 ani când am început să învăț, că așa erau timpurile, copiii de la țară munceau de mici, nu mergeau în tabere și în vacanțe, dar nu regret. E o meserie frumoasă, deosebit de grea, muncești ca în ocnă, dar și câștigi. Din păcate, nu se mai face. Nu mai are lumea bani să facă lucrări în piatră, spune că e scump și preferă alte tipuri de materiale”, povestește Emilian Constantin Dogariu.

Înainte de a pleca în San Marino a lucrat, cu echipa lui, la 3 biserici pe care le-a ridicat ”de la firul ierbii, până la paratrăsnet”. Se duce și acum să le mai vadă, din când în când. Prima e într-un sat din Bacău ”de la Balcani se face dreapta și se merge cam 7 kilometri”, a doua între Moinești și Comănești, a treia într-un cartier din Comănești. Când echipa a început lucrările la a patra biserică, tot în județul Bacău, a plecat la muncă în San Marino. În Neamț, a lucrat doar la biserica de mir din Tazlău, care nu-i toată din piatră, și acum la Mănăstirea Tazlău.

Piatra se caută în munte, în pădure, unde sunt pietre mari. Trebuie să o alegi bine, să nu fie sfărâmicioasă, crăpată, vânoasă, că n-ai ce face cu ea. Vânoasă înseamnă să aibă mii și mii de crăpături pe ea. Trebuie s-o alegi cum alegi cașul la piață. Trebuie să știi mersul pietrei, că și piatra are un mers al ei, cum are scândura, de exemplu. Cu niște penițe de 5-6 cm și un ciocan de 2 kile, tot bați din 10 în 10 centimetri, chiar dacă blocul are 5 metri lungime. Cel mai important este să-i găsești vâna și dacă ai găsit vâna pe care merge piatra și ai crăpat-o, după aia e joc de copil s-o cioplești și s-o bucerdezi. Pentru bucerdat este un ciocan special, acum sunt pneumatice, dar acum 30-50 de ani în urmă era un ciocan cu o chestie făcută, un fel de lamelă pe care o făcea tataia – Dumnezeu să-l ierte! – dintr-o bucățică de fier, de platband de exemplu, și o cresta cu bomfaierul. Și cu ciocanul ăla bucerdam piatra, că era lume care o voia bucerdată și lume care o voia cioplită. Cu ciocanul și cu bucearda luai la bătut piatra aia și ieșea buburuzată deasupra, cumva antiderapantă, dar era mai frumoasă cioplită din dorn. Am cărat la piatră în viața asta, de mă mir că nu mi-am rupt spatele. Am cărat cu ce-am putut, inclusiv cu căruțul. O făceam de o ridicătură de om, din ditamai bolovanul, să poată fi ridicată în căruță.  Și am încărcat Rabe întregi la mână, mulțumesc lui Dumnezeu că am 48 de ani și nu mă resimt în niciun fel. M-am călit probabil”.

Construirea unei biserici din piatră durează ani buni, ultima la care a lucrat Emilian Dogariu, dar și cea mai mare a fost ridicată în aproape 7 ani. Dar totul s-a făcut manual, fără macarale, fără betonieră. Blocurile de piatră au fost ridicate cu scripeți, inclusiv cele pentru turle, iar ca liant s-a folosit un amestec de ciment cu nisip și var. Rezulta o construcția clasică (piatră la exterior, cărămidă la interior și în mijloc fier beton sau plasă și beton) rezistentă și fumoasă. Așa cum este acum Casa Domnească de la Mănăstirea Tazlău – Emilian Dogariu fiind unul dintre membrii echipei lui Alexandru Machidon, despre care am scris aici.

 

  • ”Inima mea a rămas în San Marino”

Experiența italiană, cum numește Emilian Dogariu cei 15 ani petrecuți în San Marino, a fost un fel de punte între coplitul pietrei și artă. Pietrarul din Tazlău a evoluat de la pavaje, temelii și garduri, la bolți și arcade, făcute la casele oamenilor cu stare. Iar în San Marino (țară al cărei nume vine chiar de la un pietrar – Sfântul Marinus) lumea apreciază în mod deosebit piatra.

În Italia m-am axat mai mult pe artă, am prins un pic de experiență și m-am specializat. Oamenii au obiceiul să facă doi stâlpi la poartă, cu arcadă și în mijloc – o cheie frumoasă. Cheia e tot secretul, are sprijin, noi dădeam niște găuri cu bormașina și băgam ancoră chimică. În centru istoric și în centrul vechi sunt numai porți făcute în acest stil, foarte frumoase. Am poze cu câteva din lucrările mele de acolo, din păcate foarte puține pentru că n-am mai putut accesa contul de Facebook pe care-l aveam atunci.  Inima mea a rămas în San Marino, dacă reușeam să-mi iau casă acolo, nu mai veneam înapoi”.

Cea mai mare mândrie a pietrarului întors în satul natal nu este vreo lucrare făcută în țara în care i-a rămas inima, ci fetița lui, care are 8 ani.

Mă simt împlinit total, am familie, casă, masă. Poate aș fi fost mai bucuros, dacă învățam pe cineva meseria asta, dar n-am pe cine, nu prea mai vrea nimeni să fie pietrar. În sat mai este un unchi de-al meu, dar e terminat de diabet și nu mai poate face nimic, și mai am un verișor mai mic decât mine cu vreo 6 ani, are o mână foarte bună, dar nu se ține de meserie. Și nici oamenii nu mai vor neapărat lucrări în piatră. Mai fac câte un gard, câte o fântână, dar greu mai găsești pe cineva care vrea piatră când sunt atâtea prefabricate. Meseria asta la mine se oprește. E păcat, cumva, că nu greu de învățat și poți să faci artă. E o singură condiție: trebuie să iubești piatra”.

Cristina Mircea

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here