Comuna Grumăzești ar fi putut deveni un punct turistic important pe harta județului Neamț, dar a ratat această șansă. Dacă ar fi fost amenajat drept casă memorială, conacul savantului Aristide Caradja ar fi atras, cu siguranță, mulți oameni dornici să vadă locul în care a studiat și a colecționat peste 120.000 de exemplare de fluturi, după expediții făcute aproape în toată lumea. Colecția lui, de importanță mondială, se află la Muzeul Antipa din București. Casa din Grumăzești, însă, a devenit subiect de război între moștenitori, a fost abandonată și deja se prăbușește. Primarul Constantin Matasă consideră că imobilul nu mai poate fi salvat.
– V-ați exprimat radical și ați afirmat că nu se mai poate salva acest imobil. Chiar credeți că nu mai există nicio soluție?
– Conacul este distrus în totalitate și îmi pare foarte rău că a ajuns în această situație. Problema este cu cei 3 moștenitori. Prima dată a venit fiul Constantin Caradja, cu un avocat, iar eu le-am dat proprietatea. După aceea au venit moștenitorii din familia fiicei, care acum se numește Mănescu. Au stat la mine o săptămână și au acceptat să doneze primăriei partea lor, însă nefiind dezbătută succesiunea nu s-a putut. Cei trei frați nu vorbeau între ei și nici nu-și știau adresele unul altuia, prin urmare nu au luat nicio decizie în privința clădirii. Numai cine n-a vrut n-a intrat în conac. De-a lungul anilor, s-a distrus și s-a vandalizat tot. Între timp, Constantin a murit. Are la rândul lui doi fii care nu știu românește deloc, locuiesc în Germania, dar nu le știe nimeni adresa.
– Și cine plătește impozitul? Doamna Mănescu?
– Da. A plătit la început, după aceea a plătit numai o treime, partea ei. A primit și niște amenzi de la Direcția pentru Cultură, dar nu se pot încasa. Toți moștenitorii locuiesc în Germania, amenzile nu se transmit. Primăria a vrut să cumpăre conacul, am sperat să mă înțeleg cu moștenitorii și să le dau banii cuveniți, am avut și sprijiul altor factori, voiam să reabilităm clădirea. Erau fonduri europene care se alocau atunci și pentru parcuri, au fost niște perioade foarte benefice, când s-au reabilitat multe conace din țara asta și arată extraordinar.
– Care a fost ultima destinație a Casei Caradja înainte de a fi retrocedată?
– Era Bibliotecă și arăta impecabil. Anterior a fost primărie. După revoluție vorbesc, pentru că pe vremea comuniștilor a avut și alte destinații. Dar când a venit Constantin era bibliotecă și ne-a scos afară brutal, s-a purtat foarte urât. După care a plecat și a lăsat totul de izbeliște.
– Greu de înțeles cum au stat moștenitorii liniștiți atâția ani știind că acel conac, care a fost foarte important pentru tatăl lor, se degradează.
– Eu cred că ei n-au simțit nimic pentru acest loc. În parcul conacului există un bust al lui Aristide Caradja făcut de un băiat care a terminat arte plastice. A venit la mine, mi-a spus că are de făcut 3 busturi pentru lucrarea de diplomă și s-a gândit ca unul din ele să fie al savantului. M-a întrebat dacă-i dau voie. A vorbit frumos, elegant. După aceea a venit și mi-a spus că el e student nu are bani. I-am cumpărat eu materialele. N-au fost chiar ieftine, dar nici exagerat de scumpe. Și când a venit Constantin, s-a uitat la bust și a spus că Hitler era mai frumos decât Caradja. Totuși este o lucrare făcută după o fotografie, iar 3 profesori universitari i-au pus 3 de 10 acestui băiat pentru bust. Dar așa sunt oamenii care nu apreciază nimic. A venit între timp Brianna Caradja. Ea n-a avut dreptul de moștenire la Grumăzești, pentru că mama ei a primit terenuri în altă parte. Cred că cu Brianna s-ar fi putut lucra mult mai frumos și mai bine. Când a venit ea, am făcut pomenire la biserică și ne-am înțeles foarte frumos. Noi am făcut pomana, ea a achitat făina, zahărul, tot ce s-a folosit. Cred că dacă ar fi fost ea moștenitoare, lucrurile ar fi stat altfel.
– Dar ceilalți moștenitori, chiar dacă nu-și vorbeau între ei, au mai venit să vadă ce se întâmplă cu domeniul carea aparținut tatălui lor?
– Ei au revendicat conacul, cu tot cu parc, niște teren, o livadă și o pădure. Au mai venit, dar rar. Unul are o avocată la București și mi-am cerut voie de la ea când s-a rupt un arbore și a căzut pe clădire să mă duc să-l tai și să duc lemnul la niște oameni săraci. A acceptat. E puțin ciudat să ceri permisiunea ca să faci curățenie, dar asta este situația. Și parcul eu îl întrețin. E în centrul satului și ar arăta rău dacă nu l-aș întreține și nu l-aș îngriji. Eu unul regret foarte mult că moștenitorii nu au acceptat să vândă primăriei atunci, prin 2000, când le-am oferit câteva miliarde și n-au vrut nicicum. După aceea, când au primit amenda, Mănescu a spus de la început că donează, cealaltă fiică Albrecht a spus și ea că donează, dar după aceea s-a răzgândit. Vorbeam cu ea la telefon și a spus că nu poate veni în România, pentru că are o cățelușă născută odată cu băiatul ei și așteaptă să moară cățelușa. După aceea m-a luat la rost cu ceea ce au făcut comuniștii și i-am explicat că eu nu-s primar de pe vremea comuniștilor, că vreau din tot sufletul să reabilităm clădirea, că sunt posibilități să ne ajute Ordinul arhitecților. Bunăvoință a fost din multe părți, numai de la proprietari nu.
– Doamna Rocsana Josanu, directoarea Direcției pentru Cultură Neamț, spunea că o să vă roage să organizați o întâlnire cu moștenitorii. Credeți că această întâlnire este posibilă și ar mai are vreun efect acum?
– Întâlnirea cu moștenitorii nu este posibilă din cauza îndărătniciei lor. Eu am să-i dau doamnei Josanu numerele de telefon ale fiicelor Mănescu și Albrecht, dar fiii lui Constantin sunt de negăsit, nu știe nimeni nicio adresă. Și dumneaei să discute, să vadă cum pun problema. Dar în clădire a plouat ani de zile și este distrusă iremediabil. Când am intrat eu primar în 2000, după 2-3 ani de zile am vrut s-o acopăr și am cumpărat tablă, am cumpărat tot. Numai că a apărut una din legile retrocedării, cea din 2013 cred, și am fost obligat să predau moștenirea că așa era firesc, era a lor. Am crezut că am să găsesc înțelegere, am făcut eforturi în acest sens, dar atâta înverșunare au avut ei între ei încât nu a fost posibil.
– Și acum ce faceți? Vă uitați cum cade conacul?
– Dar ce să fac altceva? Pun o banderolă de jur împrejur și asta este tot ce pot face. Copiii nu intră înăuntru, dar se duc ăia mari seara, te și temi să treci pe acolo. Beau, fumează, eu știu ce fac? S-au urcat în pod și au distrus efectiv, era o tâmplărie făcută într-un mod artistic, erau ornamente pe la acoperiș, au distrus tot. Proprietarilor nu le-a păsat niciodată. Le-am dat și o pădure, și pe aceea o fură, i-am spus avocatei că o taie lumea, dispare, să facă ceva să o vândă că rămâne fără ea, dar nu vrea și nu vrea.
– Dacă faceți un exercițiu de imaginație, cum credeți că ar fi arătat în centrul satului, înconjurată de parc, Casa memorială Aristide Caradja?
– Superb ar fi arătat. A fost și muzeu acolo, dar s-a furat tot, după ce a venit Constantin și i-am predat proprietatea. Când i-am dat în primire conacul, arăta impecabil. Din păcate, acum e distrus iremediabil.
Cristina Mircea