Directoarea Liceului Economic: ”Nu vreau să mă concentrez pe educația sexuală, vreau să mă concentrez pe educație”

Incidentul care i-a adus o celebritate nedorită Liceului Economic din Piatra-Neamț nu doar a afectat imaginea școlii, ci a și durut acut. Elevii au trăit o revoltă mută,  suprapusă peste jena de a spune unde învață, profesorii au fost criticați că nu supraveghează suficient adolescenții, iar directoarea Doina Gheorghiu a fost la un pas să demisioneze, după ce s-a întrebat de zeci de ori ce a făcut și cât mai putea să facă. Au ”răzgândit-o” oamenii școlii, a trecut peste momentul de șoc, iar acum și-a suflecat mânecile și gestionează criza, pledând pentru un grup de recuperarea a binelui, sub orice formă.

– Pe principiul ”tot răul spre bine”, povestea asta poate avea un rost pozitiv. Poate acela de a învăța din astfel de ”întâmplări”.

– Deja am învățat că noi, adulții, nu dăm niciodată suficient de multă atenție copiilor. E adevărat că meseriile de soț și părinte nu se învață la școală și fiecare se descurcă cum poate, dar nimic din ce facem pentru copii nu-i prea mult niciodată. Rămâne în discuție cealaltă parte a problemei: educația unui copil nu poate fi făcută de un singur actor. Educația are un început în cei 7 ani de acasă care dacă nu sunt solizi, corecți și nu creează o fundație, n-ai pe ce construi nimic. La liceu, copiii vin după 15 ani. Este o vorbă cu mănunchiul de nuiele: poți îndoi o nuia, dar dacă e un mănunchi de nuiele, oricât de subțiri ar fi, nu-l mai poți îndoi.

– Dumneavoastră ce instrument aveți să îndoiți mănunchiul de nuiele?

– La școala generală, copiii sunt mici și maleabili. Când vin la un liceu te aștepți să poți vorbi cu ei, să înțeleagă, să aibă un bagaj de cunoștințe, o educație. La unii constați că timpul n-a trecut degeaba, dar alții sunt mult în urmă. Vorbești cu ei și sesizezi că se uită prin tine. Încearcă să înțeleagă și nu pot, nu ajunge mesajul la ei. Dintre toate metodele pe care le-am folosit în 30 de ani, de când sunt în învățământ, pe locul I a fost discuția directă cu copilul, nu influențele adiacente. Totdeauna am avut ca reper întâlnirea cu un astfel de copil care mi-a spus: ”Dumneavoastră mi-ați schimbat direcția!”.

– Ați trecut brusc de la bucuriile care v-au împlinit, la momentul de acum. A fost un șoc major?

– Da. M-am întrebat chiar dacă doar am crezut că am făcut bine, că am făcut mult, și poate, de fapt, n-am făcut destul. Mi-am reproșat foarte tare chestia asta. Pentru mine a fost un duș rece.

– Un liceu tehnologic nu adună doar elevi buni, serioși, care pot și vor să învețe. Ceilalți, cei care nu fac față procesului de instruire, ce șanse au?

– Eu am prins școala profesională cu copii care nu intenționau să dea la facultate. Scopul lor era să învețe o meserie și să se angajeze. Erau buni în ceea ce făceau, serioși, câștigau bine. Am promovat între copii ideea că nu toți suntem făcuți să devenim cercetători. Dacă un copil nu ia bacul, nu înseamnă că nu e bun la altceva. Toți avem ceva bun în noi. Contează cât ne cultivăm binele și cât ne reprimăm răul. Am încercat tot timpul să contez pe binele din oameni, să-l scot în evidență, să laud, să încurajez, și m-am trezit lovită de neînțelegere, am fost pedepsită că am contat pe bine. Nu-i vorba despre idealism, eu știu ce înseamnă și binele, și răul din oameni, dar nu poți învinge răul cu armele lui.

* ”Numele niciunui elev nu apare nicăieri când se întâmplă ceva rău, apare numele școlii”

– Ce simțiți din partea elevilor? Cum au dus ei povestea asta?

– Simt de la copii, în primul rând, bucuria că am abordat problema cu ei deschis și o simt ca pe o încurajare. Am auzit o idee – un grup de rezistență de recuperare a binelui sub orice formă. Să fii bun înseamnă să înveți, să fii bun înseamnă să-ți ajuți colegul, să fii bun înseamnă să nu-i lași pe cei răi să acționeze. Ei s-au simțit jigniți, s-au simțit atinși și a apărut întrebarea egoistă ”Dar eu ce vină am că ăla a făcut?”. Azi le-am spus în careu că, dacă până acum au fost doar vorbe, iată a venit momentul în care să înțeleagă, pe viu, ce înseamnă să facă unul ceva rău și să fie lovită o școală întreagă. Ce vină ai tu? N-ai nicio vină, dar sigur ai văzut pe unul care a vorbit urât, care a împins, care a lovit, care a făcut ceva rău și ai trecut mai departe. N-aveți nicio răspundere, nici penală, nu vă întreabă nimeni nimic, nu vă face nimeni nimic, dar moral aveți și voi o vină pentru că, fiind elevii Liceului Economic, nu ați reacționat. Numele niciunui elev nu apare nicăieri când se întâmplă ceva rău, apare numele școlii. Dar de ce trebuie să ne fie rușine că suntem elevi la școala asta, în loc să fim mândri?

– Credeți că problema asta ține de educația sexuală?

– Eu nu sunt împotriva educației sexuale, dacă este făcută serios, de către specialiști. Educația sexuală face parte din educația generală. Nu pot s-o scot din context și nici nu cred că este indicat. Instictele există. Nu vreau să mă concentrez pe aducația sexuală, vreau să mă concentrez pe educație. Și iată, o problemă de nuanță: un liceu cum e Rareșul, Hogașul sau Informatica termină orele la ora 14 și poate începe orice activitate extracurriculară. Eu nu pot, pentru că 80% dintre elevi fac naveta. Și dacă eu nu-i las să plece sau vor ei să stea să facă, că ei vor, mai au autobuz la 6 sau la 7 seara, îi prinde noaptea pe drum. Și sunt foarte importante activitățile extracurriculare, dar au dispărut complet din cauza pandemiei.  Am avut dansuri populare, teatru, colinde, activități care formează, educă și construiesc. În lipsa lor, copiii stau pe internet. Eu cred că internetul a distrus curiozitatea, dorința de a ști. De ce să învăț dacă pot să mă uit pe Google și să aflu?

– Ați făcut acest careu online cu cei 1000 de elevi din școală și le-ați vorbit deschis despre ceea ce s-a întâmplat. Care este pasul următor?

– Eu m-am mobilizat: întăresc relația cu copiii, le repet aceleași lucruri, le dau și mai multă atenție decât le-am acordat. Viața sexuală a unui elev este un lucru pe care nu-l poți controla nicăieri. Nu aș fi putut ști ce se întâmplă în cabina de toaletă, cu ușa încuiată. Eu pot să-mi asum că insist cât pot de mult, împreună cu tot personalul școlii, pe atragerea celor buni și pe convingerea celor mai puțin buni. Și cei buni au nevoie de ajutor, că dacă-i iei de buni și consideri că nu mai au nevoie de nimic, nu e în regulă. Și ei au nevoie de discuții, de împărtășire, nu trebuie dați deoparte. Nu! Copiii trebuie determinați să lucreze împreună. Și vreau să-i determin pe cei buni să aibă grijă de cei mai slabi ca ei.

– Ce vă doriți?

– Obiectiv și sincer, cel mai mult îmi doresc să simt cât mai repede că răul a fost spre bine, că elevii noștri, care trăiesc starea de acum, au înțeles și se simt dornici să facă ceva să devină mândri că sunt elevi aici. Asta-mi doresc cel mai mult. Nimic altceva. Sunt la vârsta și la experiența la care nu pot să-mi doresc să construiesc nu știu ce navă spațială, la sfârșit de carieră. Dar prin atitudinea mea și a colegilor mei, vreau să-i simțim pe copii că au perceput, că au conștientizat momentul, că și-au pus întrebări și își doresc să nu se mai întâmple așa ceva niciodată.

A consemnat Cristina Mircea