”Părinții noștri ne-au spus că o țară nu se ține cu oameni proști”

0

S-a născut în Harghita, la granița cu Moldova, într-o familie cu 7 copii. Părinții au fost considerați chiaburi, motiv pentru care 4 dintre copii au fost refuzați la liceul din Gheorgheni, și alungați acasă de la poarta școlii. Niciunul dintre ei n-a renunțat la studii. Ea a absolvit liceul la seral, apoi a urmat cursurile Facultății de Economie Generală, a obținut titlul ştiinţific de doctor în economie și a devenit membru al Academiei Oamenilor de Știință. Acum, Susana Geangalău are 90 de ani împliniți și, în fiecare zi, merge la birou, la Asociația Ecoforest pe care o conduce de 25 de ani. S-a oprit din lucru, pentru un scurt interviu, vorbind calm și zâmbind.

– Mi se pare fabuloasă energia pe care o aveți și faptul că încă vreți să faceți lucruri pentru țara asta. Iubiți România?

Foarte tare. Iubesc România, iubesc toate primăriile din țara asta, toți oamenii din țara asta, toți cercetătorii, toți agricultorii și tot ce e viața, inclusiv viața verde. Nenorocirea este când se strică relațiile dintre oameni, indiferent unde sunt. N-ar trebui să fie așa și trebuie găsită o metodă, nu știu cine ar putea să potolească oamenii. Eu aș face-o cu toată dragostea, dar n-am găsit metoda.

– De ce credeți că s-au stricat relațiile dintre oameni?

Cred că motivele sunt multe. Poate încep cu sărăcia, mai ales în zona asta a noastră, apoi cu necazurile, cu oamenii care sunt incompatibili unii cu alții și nu funcționează împreună. Sunt fel de fel de motive. Individuale mai ales: unul nu-și alege meseria potrivită, altul nu vrea să facă școală, altul vrea să plece în străinătate. Dar omul trebuie să fie om oriunde s-ar duce. Și niciodată să nu fie foarte sigur pe sine și să se dea mare. Nu trebuie să te dai mare, e de ajuns să fii profesionist. Și cu profesia îți câștigi pâinea cea de toate zilele.

– Credeți că mai au loc profesioniștii în România?

Profesioniștii n-au valoare față de conducători. E foarte trist, pentru că dacă ar fi conștient conducătorul că el a apărut politic pe un scaun înalt, măcar ar zice: ”Am primit o profesie onorabilă, dar îmi iau un consilier care să mă învețe ce să fac”. Și n-ar mai fi atâtea țipete și neplăceri. Dar conducătorul politic are orgoliu prea mare și fudulia asta mie nu mi-a plăcut niciodată. Când am văzut pe cineva fudul am știut că suntem incompatibili.

– Vă uitați la televizor?

Mă uit, dar nu prea îmi place să mă uit la politică pentru că atâta se discută și atâtea idei are fiecare, dar concret nu se întâmplă nimic. Și atunci de ce să stau? Mai bine văd un film sau mai bine mă uit la o nuntă țărănească. Îmi place foarte mult. Eu sunt țărancă, de aia. Când văd mirii cântând, las pixul la o parte, mă așez și cânt cu ei. Mai știu și eu a cânta, păcat că sunt răgușită, m-am tratat, dar nu reușesc și nu e plăcut când vorbesc nici pentru auditor, de aia nu prea mă bag la cuvântări. Mama îmi spunea mereu să am grijă să nu clachez, nu din cauza emoțiilor, cât a vocii. Dar am avut voință! Am copiat vorbele unui medium american, nu e poveste, nu e motto, e o cerință mai bine zis, care spune așa ”Voința este factorul cel mai important, căci ea poate domina oricare alt factor, cu condiția să fie pusă în acord cu programul de viață, căci nici influența ereditară, nici o presiune a mediului înconjurător, nimic nu este mai puternic decât voința”. Eu lucrez după acest principiu. Voință am avut de mică, indiferent că am fost la sapă, la știință, la educație sau la metode. Și cel care a spus aceste vorbe este Edgar Cayce. Iar eu l-am completat: dacă ai voință, poți să și faci! Așa de mult mi-a plăcut citatul lui Cayce, că mi l-am pus în casă pe perete. Dar nu văd voință la conducători. Ei ar trebui să iubească țara. Mi-aș dori să-i văd îmbrăcați în ițari măcar o dată pe an, de sărbătoarea națională. Dar ei nu fac asta! Din fudulie. Părinții noștri ne-au spus că o țară nu se ține cu oameni proști. Tata a fost închis în Rusia 8 ani de zile, și atâtea știa și ne învăța. Eram cam slăbuți, toți copiii. Și tata vedea că nu putem trage la coasă, dar ne place cartea și ne trimitea cu oile și cu cartea în trăistuță. Tata avea 4 clase. Mama era analfabetă. Dar avea înțelepciune și era foarte frumoasă. Și cânta. Tata făcea case din lemn, a făcut și pentru noi, și pentru vecini, casa făcută de el este și acum întreagă. Și ne-a crescut bine. Toți 7 copii am mers la facultate, am un frate, care a făcut o grupă de copii de la țară și, ajutat de psihologi și de primari, a reușit să-i învețe carte. Erau copii din oameni săraci, dar cu capacitate bună, au făcut cursuri, iar fratele meu s-a ținut de ei de la clasa a V-a, până i-a văzut la facultate.  

– Dorința asta de a face lucruri pentru oameni și pentru natură o moșteniți de la părinți?

Da, de la părinți. Ei așa erau. Și bunicii. Și mama avea grijă. Ne-a pus la stative și pe mine, și pe una din surori, să facem cuverturi și pentru noi, dar și pentru vecini. Așa am fost educați – să dăruim, să împărtășim, să ajutăm.

– Aveți vreun regret?

Nu. Nici acela că nu m-am căsătorit. Eu sunt independentă. Așa am vrut și la toată lumea am spus: ”Dacă aș lua un bărbat, săracul, l-aș omorî, că n-aș avea timp pentru el. Lasă-l să trăiască!”. Nu pot să spun  că n-am avut idile, dar s-au terminat fără regrete. I-am spus și unchiului meu că m-am hotărât să nu mă mărit. Nu știam bine ce înseamnă independența, dar am clamat-o și am refuzat și un băiat propus de el.

– Ce vă ține atât de plină de energie bună?

Îmi place să zâmbesc. Știți de ce? Când a venit un american în România a spus că vedea oameni cu capul în pământ și cu o mutră foarte aspră, fără să vorbească unul cu altul. Și a ajuns la o concluzie: ”Femei sunt frumoase și bărbați frumoși, dar toți sunt supărați. Ce fel de țară aveți?”

– De ce sunt oamenii așa supărați?

De necazuri. Că doar când este sărbătoare știe lumea să petreacă, românul tot petrece ori cu alții, ori numai în familie.

– Ce vă place la români?

Ținuta lor, sufletul lor, rădăcina lor, la care ei țin. Pleacă peste tot în lume, dar tot acasă vin. Și sunt oameni buni mulți dintre ei. Îi văd cum reacționează la muzică. Mie îmi place muzica, în special vioara, dar n-am avut parte. Frații mei au învățat harpă amândoi, și când mergem acasă vara, la Tulgheș, cântăm. Am crescut cu muzică. Tata cânta când mergea 15 km la munte, când ne ducea cu calul – eram mici și ne spunea să ne ținem bine, și el cânta. Cânta și când mergea la coasă. Iar mama, parcă o văd, cânta ”Călugărul din vechiul schit”. Și ne plăcea. În timpul ăsta torcea.

– Ce vă doriți pentru țara asta pe care o iubiți atât de mult?

Să înflorească. Albastru, ca cerul. Să fie limpede. Eu mă uit mereu la cer când zic ”Tatăl nostru”. Pe mine mă ajută Dumnezeu! Iubirea de Dumnezeu rezolvă toate problemele. Asta este o zicală de-a mea, pentru că am constat că exact așa se întâmplă.

A consemnat Cristina Mircea

Un text aniversar despre minunatul om Susana Geangalău poate fi citit aici.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here