Viorica Nistor – consilierul care se ”luptă” cu preoții delăsători

4

Viorica Nistor este omul care a descoperit că muzeul din Bicaz e mâncat de ciuperci, omul care a spălat, acasă, întreaga colecție etnografică, a salvat tablourile Iuliei Hălăucescu, iar de când este consilier la Direcția Județeană pentru Cultură Neamț bate județul în lung și în lat și consiliază, sfătuiește, corectează. N-a dat nicio amendă în aproape 7 ani de activitate gândind că banii care s-ar pierde, practic, pe o sancțiune ar putea fi folosiți pentru buna stare a unei colecții muzeale sau a unui monument. Se bucură când vede că sfaturile ei sunt urmate și lucrurile se schimbă în bine. Simte că are rost. Iar rostul ei de acum a început pe 1 octombrie 1966, în satul Secu, pe malul Lacului Bicaz. A fost singură la părinți, a învățat bine, și-a făcut planuri și a trecut peste toate loviturile dure ale vieții. Prima din ele a fost în timpul examenului de bacalaureat, când i-a murit tatăl și a rămas fără susținerea financiară necesară pentru a-și continua studiile. Era o copilă și s-a angajat la o muncă grea, la fabrica de cherestea din Tarcău, unde bătea cuie în lădițe, dar împingea și buștenii la circular, iarna, într-un fel de hală care avea doar acoperiș și niciun perete. Acolo s-a îmbolnăvit. După aceea a lucrat la Cooperativa de Producție Achiziții Desfacere a Mărfurilor, la o secție care fabrica bare din fibră de sticlă pentru autoturismele Dacia. Nici acolo n-a scăpat de frig, dar a muncit până în decembrie 1986, când s-a desființat secția. În ianuarie 1987 s-a căsătorit și s-a mutat la Constanța, unde lucra soțul pe șantier, dar în toamnă tânărul cuplu s-a întors la Secu. Singurul loc de muncă pe care l-a găsit Viorica a fost la un magazin sătesc din Izvorul Alb. Făcea naveta 6 kilometri pe jos sau cu bicicleta. Din 1991 s-a mutat la Bicaz  și s-a angajat la Muzeul de istorie, unde a lucrat până în 2014. A trecut prin toate etapele, de la supraveghetor, custode, gestionar, conservator, până la muzeograf, între timp absolvind facultatea de istorie.

 

 

  • ”Eu eram înnebunită, ciuperca era pe pereți, era în geam ca ghebele și nimeni nu se implica”

Mi-a plăcut munca la muzeu, dar iarăși m-am izbit de greu, adică m-am angajat iarna. Pe 18 noiembrie a fost prima mea zi de muncă, după un concurs cu 16 candidați pe loc, și în anul respectiv a avut loc o reparație capitală la muzeu. Era var pe jos de două degete, erau geamurile murdare,  fără perdele, mizerie și praf peste tot, dar după o muncă de ani de zile muzeul arăta foarte bine, în afara faptului că pereții erau umezi până la jumătate. Iar umezeala avea o explicație. În timpul Domeniilor Coroanei, toate clădirile vechi din Bicaz au avut legătură prin niște tuneluri subterane, care s-au surpat la un moment dat și s-au umplut de apă. Când m-am angajat eu, la muzeu erau 3 trepte, acum nu mai este niciuna, intrarea e aproape la nivelul trotuarului, tot s-a ridicat terasamentul străzii și au dispărut aerisirile. Din cauza umezelii se exfolia varul de pe pereți în interior, pe dinafară se vedeau urme, iar iarna erau aburite geamurile, pentru că înăuntru era mai frig decât afară. Din 1991 până prin 1996, a funcționat într-o aripă a muzeului Banca Comercială și atunci era căldură în toată clădirea. După ce-a plecat banca, nemaiavând bani, s-a sistat căldura, au înghețat caloriferele, au crăpat, au fost inundații și apa s-a infiltrat peste tot”.

Cele două centrale care au fost montate în muzeu au fost meritul soților Hălăucescu, care au solicitat fonduri de la Consiliul Județean pentru încălzire. În 2003, Iulia Hălăucescu a donat Primăriei Bicaz tablouri în acuarelă pe carton, toate au fost expuse la muzeu, dar din cauza umezelii începuseră să aibă de suferit. Viorica Nistor le-a dus în biroul ei, le-a așezat față în față și a făcut foc în sobă, toată iarna, ca să le usuce. Și, într-o zi, când a venit la Piatra-Neamț cu încasările de la muzeu, s-a întâlnit cu domnul Hălăucescu pe stradă și i-a povestit cum se străduiește să salveze tablourile. El s-a dus la Consiliul Județean, a solicitat bani, și așa au fost alocate Muzeului din Bicaz fondurile necesare pentru două centrale termice.

Am avut căldură cât s-a putut, pentru că nefiind izolat muzeul, se consuma foarte mult gaz și noi nu scoteam nici banii de utilități. Când a apărut ciuperca, am fost nevoită să iau niște măsuri mai mult de capul meu, pentru că domnul director Dumitroaia era suspendat și nu aveam cu cine să vorbesc, iar lucrurile trebuiau scoase de acolo. Eu eram înnebunită, ciuperca era pe pereți, era în geam ca ghebele și nimeni nu se implica. Am luat bureți de pe pereți și i-am dus la Piatra-Neamț, că nu mă credea nimeni. M-am documentat într-ale ciupercii atât de mult, că acum oriunde mă duc simt imediat mirosul. Am insistat la Primăria Bicaz să-mi dea un spațiu să mut etnografia, am cărat cu mașina mea, cu mașinile complexului și am depozitat  exponatele la internatul liceului, unde sunt și acum”.

  • ”La biserica de la Pârîul Caprei am găsit în pod o folie mare de nailon, pe care ploua, iar dranița stătea pe prispă la casa praznicală”

Viața Vioricăi Nistor s-a schimbat în februarie 2015, când a primit un telefon de la o doamnă de la Direcția pentru Cultură, care se pregătea să iasă la pensie și-și căuta un înlocuitor. S-a adaptat rapid la noile îndatoriri și de unde avusese o carieră oarecum statică la Muzeul Bicaz, a început să alerge dintr-o comună în alta. A verificat, în mod repetat, fiecare colecție (inițial a fost consilier pe bunuri mobile) și fiecare monument istoric în parte, a trecut prin tot felul de experiențe și prin tot felul de stări și, firesc, are opinii foarte clare despre patrimoniul cultural al județului.

Sunt și clădiri care arată foarte bine, sunt și clădiri care arată foarte rău și le văd ca pe niște oameni în vârstă, părăsiți de toată lumea și cumva decăzuți. Când am început să merg pe teren și să fac constatări, am luat-o ușor, diplomatic așa, nu în forță ca să sperii, dar la un moment dat am văzut că dacă ești prea bun și moale nu rezolvi nimic, și atunci am început să fiu un pic mai dură. Mai fac observație, mai cert, dar consiliez tot timpul, în sensul că încerc să-i conving pe oameni să găsească soluția cea mai bună. Le spun să vină, să vorbească cu noi, pentru că s-a creat așa o stare ciudată încât unii percep intenția noastră de a proteja monumentele ca pe o interdicție, Mereu se plâng că nu pot să facă nimic, pentru că nu-i lasă ”ăia de la culte”. Pe unii i-am convins și vin să ne consulte ori de câte ori e nevoie, dar sunt și alții care tac și fac”.

Stările Vioricăi Nistor oscilează între extreme. De la bucurie și mulțumire ajunge la dezamăgire și tristețe doar când se gândește la Cazinoul Bălțătești, la conacul Carajda de la Grumăzești care are fisuri mai multe și mai profunde de la an la an, sau la conacul de la Tupilați.  La fel de tristă a fost și experiența de la Bicaz Ardeal, unde aproape s-a distrus o valoroasă colecție etnografică.

A fost o colecție mare, valoroasă, care includea și carte veche, și icoane pe sticlă, înființată de o familie de profesori, Barna le spunea. După ce au murit ei, lucrurile au rămas de izbeliște. N-am văzut în viața mea atâtea muște, atâta mizerie și atâtea lucruri care s-au degradat toate odată, umede, mucegăite, pătate, ruginite, agățate. Eu, care m-am ocupat 20 și ceva de ani de etnografia de la Muzeul Bicaz, am spălat-o acasă la mine și am clătit-o cu oțet, când am văzut ce-i acolo, îmi venea să plâng. Nimeni nu a vrut să se implice și acum s-a distrus aproape tot, Costumele naționale sunt în niște saci de nailon, lemnul este atacat mai mult de 90 % de cari, nu știu dacă se mai poate face ceva. Primarul a spus că-l interesează infrastructura nu cârpele și după ce construiește căminul cultural o să găsească el un spațiu pentru muzeu. E o problemă de percepție și de simț patriotic. La Dragomirești, de exemplu, la profesorul Secară, unde există o colecție care la fel avea cari și molii, iar cămășile naționale erau bătute în cuie ruginite pe pereți, totul s-a schimbat. L-am felicitat pentru ceea ce face, deși avea o vârstă înaintată și i-am dat câteva sfaturi. Era dl. Panaite prefect și i-am spus să-l roage să acopere școala, că ploua în clădire, să selecteze tot ce este atacat de cari să trateze, să carantineze lucrurile atacate de molii, să le stropească cu zeamă de ardei iute, și să scoată cămășile din cuie și a înțeles. M-am dus după câteva luni și am găsit clădirea acoperită, văruit, lucrurile așezate,și am avut așa o mulțumire sufletească. La muzeul din Zănești la fel,  bătea lumina direct pe exponate, că nu știa nimeni că trebuie să pună în geam măcar niște doc sau pânză, lucrurile erau degradate, prinse în cuie pe perete, tare m-am bucurat când am văzut că oamenii s-au ocupat și au făcut cheotori pentru cămăși, au pus draperii, au igienizat. Dar sunt și unii care nu înțeleg sau nu vor. La Poloboc, unde este o bisericuță monument istoric, în cimitir e o mizerie de nedescris, capete de lumânări, buruienile de pe morminte, tot felul de gunoaie am găsit aruncate în temelia bisericii. L-a chemat doamna Josanu pe preot să-l ajute cu bani să înceapă să acopere biserica și nici măcar n-a venit. La biserică la Pârâul Caprei, Bicaz Ardeal, la fel. Prima dată când m-am dus, m-am urcat în pod și am găsit o folie mare de nailon, pe care ploua, erau bălți peste tot, iar dranița stătea pe prispă la casa praznicală. Nu era nici măcar pusă la șipcă, ci aruncată în dezordine, iar părintele se plângea că nu găsește meșteri. Doamna Josanu zicea că-l amendează. În 3 luni cred că m-am dus de 5-6 ori acolo și l-am rugat frumos să sune la meșteri, i-am dat eu numere de telefon. Și i-am explicat că o să primească amendă și în loc să folosească 8.000 de lei pentru biserică, îi pierde. Și a acoperit biserica”.

  • ”Sunt un om solitar, dacă sunt singură lucrez liniștită mult și bine, dacă stă cineva lângă mine nu pot să fac nimic”

Întreaga viață a Vioricăi Nistor s-a învârtit în jurul ideii de a înfrumuseța orice spațiu și orice colțișor. Și, bineînțeles, mai întâi propriul spațiu. În căutarea decorului ideal și-a cam distrus coloana vertebrală, mutând mereu mobilele din casă dintr-o parte în alta.

Îmi place foarte mult să schimb, să decorez, toată viața am foit lucrurile de ici colo, nu spun că e o calitate, cred că e un defect până la urmă. Avem două case în Bicaz. Una este veche, în stil austriac, construită în 1947. Ne-a plăcut de când ne-am mutat acolo, dar era foarte scumpă la momentul respectiv, după aia s-a degradat și a mai coborât din preț. Am cumpărat-o în 2015 și de atunci o tot renovăm și ea prinde contur. Și am tot făcut încă un împrumut, încă o refinanțare și acum suntem la faza de a pune centrală termică. La început am vrut să facem o pensiune, dar nu mai merg pensiunile și nu știm ce funcțiune să-i dăm. E mare are demisol, parter, etaj. Pasiunea mea este să amenajez spații, cred că asta-mi place să fac. Pentru casă n-am avut un proiectant care să spună că trebuie făcut într-un anumit fel. Am făcut eu. Și acum mai am o pasiune, m-am apucat să pictez pe numere, sunt la primul tablou. E o planșă numerotată pe culori, cutiuțele cu culori sunt numerotate și ele, și iese frumos”.

La fel ca mulți oameni care au plecat de la condiții modeste, de sat, Viorica și soțul ei (care are două locuri de muncă) au înțeles că doar lucrând constant își pot îmbunătăți viața. Au mai fugit în câte o excursie, și-au mai vizitat rudele de prin Italia sau Austria, dar în general au muncit,mai ales că investițiile pe care le-au făcut au fost destul de costisitoare.

Munca mă definește, dar îmi place liniștea. Sunt un om solitar, dacă sunt singură lucrez liniștită mult și bine, dacă stă cineva lângă mine nu pot să fac nimic. De exemplu, când sunt cu soțul meu, ne trezim, bem cafeaua, facem planuri de viitor și de prezent, dar dacă sunt liberă în ziua aia, se face aproape amiază, eu sunt tot în pijamale și n-am făcut nimic, pe când dacă sunt singură fac o mulțime de treabă până la amiază”.

”O mulțime de treabă” pentru Viorica Nistor implică grija pentru animale (ține păsări, are un motan și 3 căței), curte, două case, serviciu, interacțiunea cu tot felul de oameni (îi plac cei în care poate avea încredere, dar constată că sunt din ce în ce mai puțini), frământări și tristeți uneori, dar și mari bucurii. Unele memorabile.

”În luna iunie am vizitat conacul Stârcea, din Văleni, cu Mădălina. Aveam o stare proastă, mă trezisem cu dureri de cap și eram amețită de la spondiloza cervicală, dar așa cum eram m-am dus că promisesem. Când am intrat în conac, m-a cuprins așa o stare de bine, încât am simțit că am plecat de pe tărâmul ăsta și am intrat pe altul. Este o încărcătură energetică extraordinară acolo, am zis că ăsta este raiul, altul nu mai există”.

Cristina Mircea

4 COMENTARII

  1. Am citit tot…impresionant,foarte impresionant… am aflat multe…tot respectul pentru d-na Nistor…tot cea relatat aici ar fi bine să expună și într-un ,,post cast”realizat poate de asociația,,Bicazul nostru”.Am rămas,,mișcat” !!!.

  2. Felicitari d-na Nistor! Poate cu mai multi consilieri ca dvs. am reusi sa conservam ceva din bogatia lasata de strabunii nostri.
    Succes si sanatate!
    Sanda Radulescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here