Mădălina Mariuțac: ”Eu cred că meșterii cam incomodează și atunci România a decis să-i lase să piară”

Este genul acela de om în preajma căruia îți place să te afli, pentru că știe să povestească molcom și modest, dar și incredibil de tăios, tot timpul zâmbind. Este clar un om de acțiune, iubește să lucreze cu copiii – îi numește ”bucuria vieții”, iubește moștenirea lăsată de bunici – de la ie, până la vas de lut, îi place să meșterească măști, decorațiuni, țesături, o pasionează icoanele vechi, portul popular și gătitul tradițional. E o româncă implicată și hotărâtă să salveze ce se mai poate recupera din moștenirea străbunilor, dar și să-i învețe pe ăștia mici, care abia se ridică, unde le sunt rădăcinile.

• Drumul spre cultură a început la…Liceul auto

Mădălina s-a născut la Piatra-Neamț pe 27 iulie 1974. A învățat literele la  Școala nr. 6 de pe Valea Viei (unde este acum Liceul sportiv) și a ales să nu meargă la un liceu de fete. La Liceul auto avea 21 de băieți în clasă și împreună cu ei și cu cele (doar) 8 colege a învățat cum funcționează un motor și cum trebuie condusă o mașină. N-a devenit șofer profesionist din cauza problemelor oftalmologice, nu pentru că n-ar fi avut talent.

La facultate și-a dorit design vestimentar. Era anul 1993 și Facultatea de textile promitea că va deschide o secție de profil, așa că acolo s-a înscris. Secția nu s-a deschis nici în ziua de astăzi, iar primul loc de muncă al proaspetei absolvente a fost de secretară la Publiserv, în vremea în care era Emilia Ciobanu director. Cumva, destinul a purtat-o spre un spațiu mai apropiat de pasiunile și calitățile ei: Centrul pentru cultură Carmen Saeculare. A umblat prin tot județul în căutarea meșterilor populari și așa a descoperit cei mai frumoși și mai curați oameni de la sat

”Era anul 2001 și județul Neamț era foarte bogat din punct de vedere al meșterilor, acum îi numeri pe degete. Erau mulți țesători în zona Pipirig, și la Oglinzi, iar cioplitori în lemn, meșteri foarte buni, pe lângă Târgu Neamț, la Grumăzești erau mulți care făceau mic mobilier și vindeau peste hotare, iar la Țolici erau vestiții lingurari. Ca să nu mai spun de Nicolae Dolhescu care făcea bundițe, cosea foarte frumos, acum este foarte bătrân și nu mai lucrează. Mare parte dintre meșteri au renunțat pentru că nu se puteau înregistra cu PF-uri, fiscul îi înnebunea și din cât câștigau erau nevoiți să dea la stat mare parte. Nu-i ajuta nimeni cu nimic și atunci au plecat în străinătate foarte mulți, iar cei bătrâni s-au prăpădit. Acum puțini mai trăistuțe sau catrințe, dar cămăși nu. Nu se mai țese pânză că e mult prea greu, se cumpără din comerț și se cos ii. Se mai fac covoare – este familia Mihalache din Bălțătești, care lucrează niște scoarțe deosebite, la Târgu Neamț este Ștefan Grigoriu un meșter cioplitor în lemn și făuritor de măști, și nu pot să nu-l menționez pe meșterul Ion Albu, care face măști populare deosebite și a fost declarat tezaur uman viu. Dar sunt foarte puțini. Acum 20 de ani erau cam 100, acum dacă mai avem 20 care să facă ceva autentic. Așa, mai sunt oameni care lucrează, dar nu merită să fie numiți meșteri. Dacă ar fi existat o lege a meșteșugarilor care să-i ajute, dacă i-ar fi ajutat cei din conducerea comunităților din care provin, să le dea o sumă de bani că reprezintă comunitatea, bănuiesc că altfel ar fi fost. Noi am colaborat cu Organizația Arhitecților din România, care a făcut o hartă națională cu meșterii în construcții, și ne-a cerut date despre meșteri care lucrează în lemn, piatră sau fier. Am făcut o listă cu peste 20 de nume, dar le-am pus în vedere că nu am acordul lor să apară în hartă și doar 5 și-au dat acordul, tot de teama fiscului. Eu cred că meșterii cam incomodează, pentru că și-au tot cerut drepturile. În fond, ei reprezintă România, țărișoara asta, dar nu s-a rezolvat nimic și atunci România a decis să-i lase să piară. Bine, o parte din România. În Suceava, de exemplu, sunt promovați și ajutați, li se acordă tot felul de premii pentru a-i motiva, la târgurile la care participă. În Ardeal, la fel”.

• O altă mare durere: bunurile din muzeele sătești

Pasiunea cu care un om își face meseria se vede din felul în care reacționează în conversații. Orice întrebare despre starea de bine, despre mulțumirea personală, despre rostul îndeplinit are ca răspuns tot munca de zi cu zi. Și una dintre marile dureri ale Mădălinei Mariuțac este neglijarea colecțiilor sătești, înființate cu multă trudă și lăsate la voia vremurilor și a oamenilor care, deseori, nu știu sau nu pot să le prețuiască.

”Bunurile din muzee, din colecțiile sătești, nu sunt protejate de nimeni. Oamenii aceia care le-au creat sunt cei care au grijă de ele din pasiune. Dau din buzunarul lor să cumpere spray-uri pentru molii sau substanțe pentru atac de cari. Bisericile sunt singurele care au colecții impresionante de care au grijă, dar comunitățile locale nu înțeleg că aceste colecții reprezintă niște valori pentru identitatea lor. Este acest tânăr Iustin Lehonschi, care nu găsea un costum popular și de acolo a pornit și a făcut un muzeu la Trifești. L-am întrebat dacă a găsit o casă în care să pună lucrurile și mi-a spus că primăria nici n-a vrut să audă. Dar există și primării care au muzee ale satului, însă nu alocă niciun leuț pentru întreținerea acelor bunuri, se poate vedea în contabilitate. De exemplu, Cristina Rășchitor de la Ceahlău, plătește femeie să facă curățenie, ea cheltuie, ea face tot. La Țibucani este o colecție foarte frumoasă și noi am tot trimis adrese pentru înființare-acreditare, pentru că funcționează practic ilegal, iar domnul primar a promis că va face documentația de înființare. Cu toate primăriile purtăm corespondență și în fiecare an le amintim că pot primi amenzi usturătoare. Sunt oameni inimoși la Tazlău, care au colecții excepționale, domnii Tofan și Manolache, casa Tofan este superbă, și mai este la căminul cultural o mică colecție, dar sărăcăcioasă. Dar în restul județului, mai nimic. Și mi-aș dori să văd mai multă implicare, mai multă dragoste pentru ceea ce ne definește”.

Mădălina a urmat un curs la Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală și a întrebat formatorii ce instrumente poate folosi în condițiile în care trimite adrese în fiecare an la primării și primește aceeași justificare standard: nu sunt fonduri! I s-a răspuns printr-o întrebare: ”Ați dat vreo amendă?”. Dar nu asta întrebase și nu amenda este soluția când oricum nu sunt fonduri pentru un spray contra moliilor!  Iar efectele unei astfel de atitudini pot fi ireversibile. De exemplu, la Gherăești a fost o colecție și, în urma adresei de la Direcție pentru Cultură, primăria a preferat s-o închidă pentru vizitatori decât să facă demersurile pentru a intra în legalitate. Ca să nu mai vorbim despre cele câteva colecții din județ făcute doar spre a obține punctaj pentru proiecte europene și, după ce-au trecut cei 5 ani prevăzuți în proiect, nu mai interesează pe nimeni. Ba chiar incomodează.

• ”Jumătate din marfă n-are ce căuta pe tarabele de la târgurile tradiționale”

Mădălina este genul de om care face acasă, cu mâinile ei, lucrurile pe care le apără la serviciu. Pictează textile, face decorațiuni și aranjamente florale, gătește orice de la sarmale, la prăjituri, umple borș, știe să facă săpun natural și, în genere, este preocupată de tot ceea ce e românesc. Iubește vacanțele în România, de la Cazanele Dunării, până la Muzeul Morilor de Apă al lui Eftimie Murgu, iubește Sibiul și urmărește orice expoziție de la Brunkenthal să vadă dacă se potrivește cu planurile ei de călătorie și dă o fugă la bulgari ca să vadă, din când în când, reședința Reginei Maria de la Balcic. Consideră că cea mai frumoasă parte a carierei ei a fost vizita la Conacul Stârcea din Văleni, unde a găsit o atmosferă deosebită, o energie extraordinară și o restaurare excepțională: ”Orice detaliu este de  bun gust și de o simplitate care te marchează. Dacă ar fi mai mulți ca domnul Stârcea ce bine ar fi!”.

Dragostea Mădălinei pentru rădăcinile românești nu se manifestă numai prin emoția pe care i-o produce un muzeu, un conac boieresc sau o biserică de 200 de ani, ci și prin dorința de a-i învăța pe copii ce înseamnă aceste valori și cât de importante sunt portul popular, străchinile din lut și războiul de țesut pentru identitatea noastră națională.

”Am colaborat cu Școala populară de artă, dar de când cu pandemia nu m-am mai dus și simt un gol în viața mea. Am fost 5 ani de zile acolo, am amenajat sala șezătorii, cu război de țesut, cu un covor mare pe perete, cu vase vechi din lut. Multe obiecte am dus acolo și nu le-am luat, că poate mă reîntorc. De când a început pandemia am mai făcut activități doar pe la țară cu copiii, și îi mulțumesc doamnei director că m-a lăsat! Săracii, ei n-au alte activități. N-au nici balet, nici înot, nici tenis de câmp, nici canto. Am colaborat foarte frumos cu bibliotecile, am improvizat un război de țesut vertical și am țesut cu ei tricolorul pentru Ziua Româniie, am făcut măști, mărțișoare, decorațiuni de Crăciun. Trebuie un simț pentru asta, nu știu de unde-l am. E un simț de a combina culorile și de face lucrurile ca să nu iasă kitsch. Dacă ne ghidăm după aceste principii, jumătate din marfă n-are ce căuta pe tarabele de la târgurile tradiționale”.

Soțul Mădălinei Mariuțac este din Bucovina, un loc în care lucrurile se învârt altfel, unde se adună de sărbători urătorii din toate comunele și fac parade, unde primăriile se ocupă foarte mult cu păstrarea tradițiilor.

”Dacă aș avea putere de decizie, aș găsi un loc undeva în zona lacului Bâtca Doamnei, că acolo este potrivit și pentru agrement, aș aduce o bisericuță de lemn pe care n-o bagă nimeni în seamă și nu e nici clasată – sunt o mulțime de care ar vrea unii să scape, și câteva căsuțe și aș face un muzeu viu, cu tot felul de activități, cu gastronomie și ateliere, cu spectacole de tot felul, ca să aduc oamenii împreună. Dar chiar dacă n-am putere de decizie, îmi doresc să se întâmple lucruri mai bune în țara asta, să avem altfel de conducători, care să perceapă altfel lucrurile care se mai pot salva. Pentru că au fost multe, foarte care s-au pierdut. Și pierderea este irecuperabilă”.

Cristina Mircea