A urcat pe munte pe viscol sau caniculă, a coborât răniți pe targă și a învățat că experiența este mai valoroasă decât curajul. De Ziua Națională Salvamont, Dragoș Irimie vorbește despre profesia care începe cu pasiunea pentru munte și continuă cu responsabilitatea de a lua decizii rapide, de care depind vieți. Născut pe 20 mai 1986, în Ceahlău, Dragoș a absolvit un liceu de electronică și automatizări, cu pregătire de tehnician auto. Muntele avea, însă, să-i schimbe drumul profesional.
– Ce te-a făcut să alegi muntele și nu o meserie mai liniștită?
– De mic am făcut drumeții la Fântânele și la Dochia, iar schi alpin am făcut din școala generală. Când s-a ivit un loc la Salvamont m-am dus și am aflat că este vorba despre a ajuta oamenii. Învățai foarte multe lucruri noi care, pentru un tânăr, erau fascinante: orientare și supraviețuire, acordarea primului ajutor medical, partea tehnică de alpinism. Toate mi-au plăcut și am mers pe ideea că, dacă-ți place ceva, merită să faci.
– Îți mai amintești prima intervenție?
– Prima intervenție a fost în iarna lui 2008, imediat după ce am terminat stagiul de pregătire și a fost undeva între Trecătoarea Calului și ieșirea spre Cascada Duruitoarea: 40 de turiști era blocați în munte și a trebuit să-i scoatem la cabană. Era risc de avalanșă și a fost o intervenție pe timp de noapte, care a durat până spre dimineață.
– Este vreo misiune de salvare pe care nu reușești să ți-o ștergi din minte?
– Sunt multe, dar în top se menține una din vara lui 2008: doi tineri care urmau să se căsătorească, au plecat din Izvorul Muntelui pur și simplu la întâmplare. Au intrat pe un traseu nemarcat, s-au cățărat aproximativ 40 de metri pe o stâncă și au rămas blocați pe o platformă. Venea un front atmosferic cu ploaie, furtună și descărcări electrice. Eu coboram de la Dochia, cu un turist italian transportat pe targă, când am primit apel să merg în sprijinul celeilalte echipe. Iar în timp ce-i recuperam pe cei doi tineri, a mai venit un apel pentru o suspiciune de fractură la Cabana Fântânele. Eram puțini salvatori și au fost trei intervenții aproape simultan. În astfel de momente nici nu mai ai timp să te gândești cât este de greu.
– Ți-a fost vreodată frică? Nu pentru turist, ci pentru tine?
– Nu. Și cred că același lucru l-ar spune și colegii mei. În timpul intervenției nu te gândești la frică. Intervine adrenalina și toată atenția se mută pe omul pe care trebuie să-l găsești și pe soluția prin care îl poți salva. Îți faci un plan, iar când ajungi la fața locului descoperi de multe ori că realitatea este alta și trebuie să te adaptezi imediat.
– Cum iei decizii când ceea ce găsești în teren nu seamănă deloc cu ceea ce îți imaginai?
– Aici intervine experiența. Salvatorii noi merg întotdeauna alături de cei cu experiență și învață din fiecare intervenție. Dacă îți place ceea ce faci, crești pas cu pas. Noi lucrăm după niște reguli foarte clare. Prima este siguranța salvatorului. Nu vrem eroi morți. Dar când ești tânăr, adrenalina te împinge uneori spre decizii pripite. Odată cu experiența înveți să fii mai stăpânit și să faci diferența dintre curaj și imprudență.
– Dacă te uiți la Dragoș din 2008 și la Dragoș de astăzi, cum te-au schimbat sutele de intervenții?
– Într-un mod frumos. Le spun mereu voluntarilor că, indiferent dacă rămân trei luni, șase luni sau un an, vor pleca de aici cu lucruri care le vor folosi toată viața. Vor învăța să citească o hartă, să se orienteze și să reacționeze dacă îi prinde furtuna pe munte. Poate nu vor ajunge niciodată salvamontiști, dar vor rămâne oameni mai pregătiți. Pentru un salvator, învățarea nu se termină niciodată. Nu este suficient să citești o carte sau să participi la câteva intervenții și să crezi că știi meserie. Trebuie să te adaptezi permanent, inclusiv în partea medicală. În fiecare zi apare ceva nou.
– Există oameni pe care i-ai salvat și cu care ții legătura?
– Îmi amintesc o doamnă din Constanța, care a suferit o fractură destul de gravă. A fost transportată la spitalul din Piatra-Neamț, dar a ales să se opereze la ea în oraș. A doua zi m-a sunat de pe drum, apoi după operație am mai vorbit o vreme. Au fost și alți turiști care, înainte de sărbători, au trecut pe la noi doar ca să ne mulțumească. Veneau cu o pungă de bomboane, ca un mic gest de recunoștință. E frumos când oamenii sunt recunoscători.
– Care este greșeala pe care o vezi cel mai des la turiști? Mă refer la greșeli banale, care ar putea fi evitate cu ușurință.
– În primul rând aleg trasee care nu se potrivesc pregătirii lor fizice și subestimează muntele. Apoi vine echipamentul. Și nu mă refer doar la încălțăminte. Mulți pleacă în tricou, fără o geacă, pentru că dimineața este soare. Dar vremea se schimbă foarte repede. În weekendul trecut, la Dochia au fost doar patru grade Celsius. Dacă adaugi și vântul, temperatura resimțită este și mai scăzută. Oamenii ajung în hipotermie în mijlocul verii.
– Bocancii de munte rămân regula de bază, indiferent de anotimp?
– Categoric. Bocancul stabilizează glezna și reduce mult riscul unei entorse, al unei luxații sau chiar al unei fracturi. În plus, talpa aderă mult mai bine pe stâncă sau pe poteca udă. Și mai este un lucru pe care puțini îl știu: cele mai multe accidente nu se întâmplă la urcare, ci la coborâre. Atunci apare oboseala, concentrarea scade, iar o gleznă bine susținută poate face diferența dintre o întoarcere acasă pe propriile picioare și o coborâre pe targă.
– Ce nu înțeleg oamenii despre munca unui salvamontist?
– Când ne vede cineva îmbrăcați în roșu, cu autovehiculele din dotare, spune: «Uite cât e de frumos, aș vrea și eu!» Dar când urcă la Dochia își dă seama cât este de greu și atunci ar trebui să-și imagineze cum este nu doar să urci pe propriile picioare, ci să cari o targă cu un turist care are 120 de kilograme. Meseria asta nu este pentru oricine, din punctul meu de vedere. Presupune sacrificii, mai ales la început, și tot timpul trebuie să muncești. De sărbători – Paște, Crăciun, Revelion – ești plecat, nu ești cu familia. Iar vacanțele nu pot fi niciodată vara, când e sezon plin.
– Și familia s-a obișnuit?
– Sunt căsătorit, am o fetiță de 12 ani. Deja am început s-o iau și pe ea pe munte, să-i explic cum trebuie să se comporte. Am învățat-o și partea tehnică a nodurilor, să învețe ceva sau să rămână cu o impresie din ce-am făcut eu.
– Cum arată o zi în care nu sună telefonul? Te bucuri de liniște sau începi să te întrebi ce urmează?
– De multe ori spunem între noi că e liniștea dinaintea furtunii. Urmează luna august și, din experiența noastră, este cea mai aglomerată perioadă din an. Atunci ne așteptăm la cele mai multe intervenții.
– Dacă ar trebui să te definești în trei cuvinte, care ar fi acelea?
– Ambiție, disciplină – tot ceea ce am făcut în viață am privit ca pe o provocare, iar al treilea cuvânt este responsabilitatea, atât față de mine, cât și față de ceilalți.
– Ce ai învățat de la oamenii care iubesc cu adevărat muntele?
– Noi le spunem montaniarzi. Jos pălăria în fața lor! Îți dai seama imediat că au cunoștințele de bază, că respectă muntele și înțeleg ce înseamnă un traseu. În schimb, sunt și oameni care vin atrași doar de fotografiile văzute pe internet. Eu spun că vin ca fluturele la bec, fără să știe unde merg și fără să înțeleagă ce presupune cu adevărat muntele.
– Dacă într-o zi ai renunța la Salvamont, de ce ți-ar fi cel mai dor?
– De intervenții. Poate pare ciudat, dar chiar și acțiunile de salvare pe viscol sau pe caniculă, mi-ar lipsi. Și, bineînțeles, mi-ar lipsi muntele.
– Există un loc din lume unde ai merge pentru liniște, pentru peisaj, pentru stare?
– Mi-aș dori să ajung în Elveția, la Matterhorn. Am citit foarte mult despre zona aceea. Mi-ar plăcea și Dolomiții, în Italia, pentru traseele de via ferrata. În România am cam fost, iarna schiem în Rodnei sau în Călimani. Îmi place foarte mult și schiul de tură. Pentru noi, fiecare ieșire în altă zonă înseamnă și pregătire profesională. Descoperim teren nou și învățăm lucruri care ne pot ajuta mai târziu.
– Dacă ar fi să te descrii, nu prin cele trei cuvinte de mai devreme, care caracterizează natura ta de salvator, cum este Dragoș Ieremie?
– Par un om dur și rece, probabil și pentru că am început de foarte tânăr această meserie. În realitate nu sunt chiar așa. Sunt vulnerabil și sentimental, doar că încerc să nu arăt asta. Iar atunci când cineva încearcă să mă provoace, prefer să nu răspund cu aceeași monedă. Iar în familie, încerc să nu aduc problemele de la serviciu acasă. Soția mea lucrează în turism, la Durău, și are, la rândul ei, zile foarte încărcate. Am hotărât demult că problemele profesionale rămân la poartă.
A consemnat Cristina Mircea
