Filip, Sara și Bogdan sunt elevi cu rezultate de excepție la Colegiul Național Petru Rareș și vorbesc despre performanță firesc. Pentru ei, olimpiadele nu sunt simple competiții, ci pași concreți pe drumul spre Cambridge sau Harvard, unde vor să studieze medicină, fizică sau astrofizică. În spatele premiilor sunt – desigur – ore întregi de muncă, emoții, profesori care au știut să-i inspire și familii care le-au susținut pasiunile.
- ”Atmosfera, pasiunea pentru științe, totul mi s-a părut așa, un pic magic”
Filip Nacu (13 ani) a obținut premiul I absolut, medalia de aur și calificarea în lotul lărgit la Olimpiada Națională de Astronomie și Astrofizică. ”Domnul director mi-a zis că e foarte mândru de mine și e cea mai mare bucurie pe care puteam să i-o fac. Colegii m-au felicitat, bineînțeles că sunt fericit”.
Astronomia l-a fascinat pe Filip din copilărie. La șase ani, citea enciclopedii despre univers, iar când a ajuns la Rareș a simțit că și-a găsit locul.
”Eu voiam sa aleg între Rareș și Colegiul de Informatică și, când am dat probele de selecție, m-a atras aspectul, în primul rând. Mi-au plăcut canapelele, scările, tablourile, holul. La vremea aia citeam seria de cărți Harry Potter și m-am simțit un pic acolo, în poveste. Atmosfera, pasiunea pentru științe, totul mi s-a părut așa, un pic magic”.
A ajuns la olimpiada de astronomie din curiozitate. „Domnul director mi-a zis să încerc și am spus: de ce nu?. M-am apucat de lucrat, dar înainte de etapa județeană nu eram convins că pot. După ce m-am calificat și am văzut că se dau subiecte grele la națională, am început să studiez serios și am descoperit ce satisfacție mare ai când reușești să explici rapid și corect anumite lucruri care sunt foarte greu de explicat”.
Filip s-a calificat și la naționala de fizică, însă o pneumonie l-a împiedicat să participe. A fost și la olimpiada județeană de matematică, unde a obținut locul doi, iar de la anul și-a propus să meargă și la olimpiada de engleză.
În rest, viața lui seamănă cu a oricărui adolescent: iese cu bicicleta, cu trotineta, petrece timp cu prietenii. Nu învață nopțile. Preferă să lucreze ziua, iar seara să se relaxeze. Și, uneori, soluțiile îi vin în minte exact înainte să adoarmă.
Spune că la Rareș există o relație specială între generații, dar și între elevi și profesori. Își dorește să studieze astrofizica în străinătate, eventual la University of Cambridge, unde știe că au ajuns unii dintre foștii olimpici ai colegiului.
”Să visezi la ceva e primul pas. Eu aș zice că peste 10 ani voi fi la universitate. În zona de astrofizică ar fi mai multe posibilități, dar mie îmi plac exoplanetele, planete din alte sisteme decât din sistemul solar. Sigur vreau să merg spre cercetare. Asta îmi doresc să fac în viață”.
- ”Nu pixul e cel care contează, ci eu”
Sara Sima (12 ani) a reușit anul acesta calificări la etapele naționale la trei discipline. La fizică a obținut mențiune și locul IV, la matematică medalie de argint, iar la română mențiune. A participat și la alte olimpiade, unde a avut printre cele mai bune rezultate, însă nu a trecut de departajări.
„La începutul anului învăț cam trei-patru ore pe zi, pe lângă teme, iar între județene și naționale ajung să învăț aproape toată ziua”, spune ea. Își dorește să ajungă la universități din SUA și știe că pentru asta are nevoie de performanțe internaționale. Oscilează între medicină la Harvard University și fizică la Massachusetts Institute of Technology.
Pasiunea pentru științe exacte a învins, paradoxal, într-o familie în care mama este profesoară de limba română: „Culmea, mie îmi place mai mult sfera reală. Tatăl meu lucrează în economie, are propria lui firmă. Sunt singurul copil și mă bucur deoarece părinții pot să-și investească mai mult în energia în mine, mai ales mama, care mă ajută foarte mult pe partea de limba și literatura română, fiind o profesoară foarte talentată la a găsi resurse de studiu, iar tatăl mă ajută cu implicarea emoțională și cu răbdarea”.
Inițial, Sara a învățat la Școala 10, step by step, dar nu i s-a potrivit sistemul și s-a mutat la Școala 2: ”Am avut o învățătoare minunată – doamna Blanariu. Încă mă duc să o vizitez. Sunt convinsă că învățătorii și profesorii au rol decisiv în relația copiilor cu o materie nouă. Dacă profesorul nu te atrage, nici materia nu te va atrage. Sincer, în afară de doamna învățătoare, care m-a încurajat întotdeauna și de asta mi-a rămas și foarte dragă, un profesor care m-a ajutat cu adevărat, m-a sunat după probă și m-a întrebat cum a fost, este domnul profesor de fizică, domnul director. Ne învață foarte multe, lucrează cu noi și în afara Centrului de excelență și este favoritul meu”.
De regulă, Sara are emoții înaintea competițiilor și la multe dintre ele nu a uitat să-și ia pixul norocos: ”Când eram în clasa a III-a, am fost la Olimpiada Micilor Școlari, am primit un pix acolo și am luat 100 de puncte în ziua aia. Până pe la jumătatea clasei a cincea, de fiecare dată mă duceam cu pixul ăla în penar la concursuri, dar cu timpul mi-am dat seama că nu pixul e cel care contează, ci eu”.
- ”Soarele strălucește exact atât cât îi permite masa lui”
Bogdan Ticu (13 ani) a descoperit matematica încă din primii ani de școală: ”Este un subiect universal. Aproape în oricare disciplină pe care o studiem se găsește matematică într-un fel sau altul. Galileo Galilei spunea că matematica este limba cu care Dumnezeu a scris Universul”.
Pasiunea pentru fizică a apărut mai târziu, după ce a urmărit întâmplător un documentar pe internet. I-a plăcut, și-a propus să încerce și de atunci s-a ”lipit” de ea.
Anul acesta a obținut locul I absolut la Olimpiada de Fizică și rezultate foarte bune la alte concursuri de profil. Crede că pasiunea face diferența între obligație și performanță: ”Nu-mi fac planuri pe termen lung, momentan mă uit la următorul pas. Vreau doar să mă înalț și mai mult la fizică”.
De la ultima competiție i-au rămas în minte emoțiile de la premiere. Știa că a avut punctaj bun, dar știa – de asemenea – că au fost contestații și a stat cu frică până și-a auzit numele. ”Practic, am rămas pe primul loc printr-un noroc chior”.
Filip l-a contrazis și ca să demonstreze cât este de bun l-a întrebat de ce strălucește soarele atât cât vedem și nu mai mult.
„Soarele strălucește fix atât de tare cât strălucește pentru că poate să fuzioneze doar anumite elemente. De fapt, hidrogenul este cam singurul candidat pe care îl poate fuziona ușor. Elementele mai grele, cum sunt oxigenul sau heliul, sunt mult mai greu de fuzionat și au nevoie de presiuni absolut enorme. Ca să poată avea loc fuziunea, trebuie, în primul și în primul rând, o presiune uriașă. Și cu cât elementul este mai greu, cu atât presiunea necesară este mai mare. Dar Soarele nu este chiar cea mai mare stea din univers, deci este clar că nu are suficientă putere încât să fuzioneze elemente mult mai grele. Așadar, strălucește exact atât cât îi permite masa lui. Dacă ar fi fost o stea mult mai mare, ar fi putut produce reacții mai puternice și ar fi strălucit mai tare”, a răspuns Bogdan.
Cei trei copii au în comun nu doar rezultatele excepționale, ci și naturalețea cu care vorbesc despre muncă, disciplină și visuri mari. Într-o lume în care performanța este adesea asociată cu presiunea, ei par să fi descoperit ceva mult mai simplu: bucuria de a învăța. Au alt tip de curiozitate: nu doar reproduc informații, ci încearcă să înțeleagă mecanismul din spate. Și au curajul să-și pună întrebări mari: „De ce exact atât și nu mai mult?”. Acolo începe, de fapt, gândirea științifică. Și acolo sunt roadele muncii profesorului Grigoruță Oniciuc.
Cristina Mircea
