Este absolvent al Liceului de Arte Victor Brauner, student de 10 la regie, fără să-și ia niciodată notițe la cursuri: ”Cred că dacă ceva nu rămâne în mintea ta, nu merită păstrat”.
A crescut nonconformist, dar bine ancorat. Tatăl – preot într-un sat mic (Borniș, Dragomirești) i-a oferit, fără să-l constrângă, apropierea față de biserică, iar mama, profesoară de pictură, a completat acest echilibru cu o deschidere spre culoare și expresivitate.
La 20 de ani, viața lui David Ungurianu se derulează cu pasiune și seninătate, fără false modestii. Știe că se pricepe la teatru, îi place să facă teatru, a descoperit lucrând: ”Eu în repetiții sunt alt om. Am documentarea în spate, știu ce urmează, mă simt mai confortabil în realitatea repetiției decât în necunoscutul din viață. O apreciez foarte mult pe profesoara mea de regie Anca Bradu, care este extraordinară și ne susține foarte mult. Dacă trebuie să stăm la școală până la 2 noaptea, stau și-mi place să stau”.
Teatrul n-a apărut în calea lui David ca o revelație. A fost doar o întâmplare, care avea să devină traiectorie: o fată care-i era dragă, o trupă de adolescenți, un text scris foarte personal. Cânta la vioară, era colaborator al Ansamblului „Floricică de la Munte”, avea deja o cultură muzicală solidă, formată de profesori dedicați: Ionel Ceobanu și Călin Corai.
Pentru el, muzica nu e doar sunet, e filozofie. Scrie și acum muzică, dar pentru teatru. Iar regia, în opinia lui, nu e foarte departe de dirijat: actorii sunt instrumente, iar spectacolul – o partitură vie.
”În teatru, cele mai importante sunt instituția și publicul. Am fost în toate teatrele din București, publicul e la fel. Teatrul nu poate să existe fără spectatori. În sală, dacă râde toată lumea, te simți și tu obligat să râzi, dacă plânge toată lumea te întrebi de ce tu nu plângi. Iar publicul nu e de două ori același. În momentul în care ai ieșit de acolo, teatrul moare, nu mai există, s-a terminat. Cel puțin forma aia pe care ai văzut-o, n-o s-o mai vezi niciodată”.
Prima întâlnire a lui David cu teatrul a fost un șoc: piesa „Wolfgang”, în regia lui Radu Afrim. I-a rămas întipărită în minte. Avea 12-13 ani. ”Îmi place Afrim, e un geniu. Există modele care-mi plac din punct de vedere al marketingului, al felului în care vând ideea. Eu am o economie de decor foarte mare, cred în teatrul sărac”.
David s-a format prin cursuri de teatru din clasa a V-a, ani de voluntariat, muzică, desen, trupe, concerte, matematică la nivel de olimpiadă. Nu vrea să plece din România, nu-și face planuri pe termen lung. Vrea să fie fericit. Atât. Muncește mult, se întreține singur, merge pe jos, gătește acasă, nu se leagă de lucruri.
Una dintre cele mai personale inițiative ale lui rămâne proiectul dedicat satului Borniș. Un album fotografic interactiv, cu portrete ale tuturor locuitorilor rămași – câteva zeci de oameni. Interviuri, arhivare, coduri QR, muncă de vară, liniște. Nu a fost un gest nostalgic, ci unul lucid, o formă de omagiu. A vrut să înțeleagă ce l-a ținut pe tatăl său acolo atâția ani, într-o comunitate mică. E o lume tihnită, unde conflictul se rezolvă domol, aproape pedagogic.
”Am o problemă cu agresivitatea interacțiunii dintre generații, când mă gândesc la tinerii aruncați în piața muncii. Eu am avut noroc că m-am implicat de mic și nu am avut stare, dar să termini facultatea și să ți se ceară experiență este complet stupid. În momentul în care un tânăr chiar încearcă să facă ceva toată lumea îi dă în cap. Sunt adulți care au oportunitatea de a se îmbunătăți și totuși nu o fac, dar stau pe bancă și aruncă cu pietre. Nu ajută în mod obiectiv și palpabil. Dacă cineva mi-ar scrie că a văzut 100.000 de piese de teatru, crede că eu sunt un copil neexperimentat și se oferă să-mi dea niște sfaturi, aș aprecia foarte mult! Dar cum să judeci și să critici, când tu nu ești un adult responsabil și nu faci nimic concret? Asta chiar mă deranjează”.
David consideră că nu se pricepe să spună lucruri simple în foarte multe cuvinte. A definit teatrul scurt: un ritual. Te îmbraci frumos, te parfumezi, ieși în lume, faci parte dintr-o comunitate temporară și trăiești o întâlnire irepetabilă.
Pe el însuși i-a fost și mai ușor să se definească: O.M. (inițialele tatălui Ovidiu Mihai) care apar discret pe afișe, ca o semnătură.
Cristina Mircea
