”Cel mai greu mi-e să fiu bună, indiferent de ceea ce se întâmplă. Cred că doar dacă ești bun, te simți împăcat cu tine și înveți să treci peste lucrurile care nu-ți plac. Eu mă aprind foarte repede uneori și, după aceea, îmi dau seama că am greșit. Mă cert și cu ai mei câteodată, că nu vin să muncească în grădină sau pe lângă casă. Am prea multe pe cap! Dar mi le pun singură!”.
Trăiește la țară, în Gârcina și ar putea povesti ore întregi despre răsaduri sau despre creșterea iepurilor, despre pâinea abia scoasă din cuptor și bucatele gătite în oală de lut, dar nimic nu-i luminează privirea ca pictura. Evadarea în lumea culorilor e cea mai frumoasă libertate.
”Mă definește culoarea. Și când îmi caut un lucru oarecare, îl aleg după culoare. Aș spune că albastrul e culoarea mea preferată, dar exagerez câteodată cum am făcut la Calul meu cu foc. Tot mă uitam la el și ziceam că nu trebuia atât albastru. Îmi place foarte mult albastrul. Și de la mare, și de la cer. Și atunci îmi vine să-l transpun”.
După absolvirea liceului – prima treaptă la Calistrat Hogaș și a doua la Chimie – Angelica Șerban a dat de 5 ori la medicină. Și-a dorit nespus să devină doctor, dar viața îi pregătise un alt drum, cu miros de fân proaspăt cosit și de lemne abia crăpate. La Gârcina. Dar s-a angajat la Comuna din Paris, ca operator chimist și s-a căsătorit. Apoi, a plecat după soț în Italia și a muncit 4 ani în Roma, la curățenie în apartamente. S-a întors acasă, hotărâtă să schimbe fața locului în care trăia, de la ziduri de piatră, până la terasă. Dar cel mai mult a ”zidit” la educația copiilor și după ce i-a văzut mari, a plecat din nou în Italia. De data asta la Milano, unde fiica ei își cumpărase un apartament, care trebuia amenajat. Însă nu putea fi de ajutor doar fiicei…
”M-am dus la o agenție și mi-am găsit un serviciu de cadru auxiliar în grădiniță. Era foarte interesant, primeam copiii dimineața, iar pe parcursul zilei păstram legătura dintre ei și educatoare, dintre educatoare și părinți sau dintre educatoare și director. Mă ocupam și cu treburile administrative, dar și cu multe altele. De exemplu, dacă aveau nevoie la baie, eu îi însoțeam. Au plâns când am plecat”.
Revenită acasă, printre treburile de zi cu zi pe care le ”cere” fără întârziere o gospodărie mare, Angelica a găsit timp pentru a evada…
”Acum 10 ani am început să lucrez cu domnul Arcadie Răileanu, iar când m-am întors în țară m-am înscris din nou la Școala Populară de Artă. O dată pe săptămână merg la pictură. Joia știu că sunt acolo. Și prezența asta săptămânală mă stimulează să lucrez, pentru că altfel mă iau cu treburile. Casa e mare, grădina e mare, am și nepoțica, când vine de la grădiniță. Mi-e și drag să le fac pe toate, dar nu-mi mai rămâne timp. La pictură, am timpul meu. Când mă apuc de o lucrare, îmi place foarte mult prima fază. Se uită colegele cât de repede îmi iese schița în creion, direct pe pânză. Și după aia, pictez pur și simplu. Nu am o tactică anume. Dar în preferințele mele, portretul e pe primul loc și pe urmă peisajul, întotdeauna mi-a plăcut să fac portrete. Când lucrezi în acuarele, trebuie să te miști repede. Nu prea mai poți să te întorci la ele. Trebuie să fii în starea aia în care tu să te joci cu culorile cele mai potrivite, atunci!”.
Angelica Șerban este născută în zodia perfecționiștilor: taur. Tabloul la care a lucrat cel mai mult, l-a făcut cadou. Altfel, nu l-ar fi terminat niciodată. De câte ori trecea pe lângă el descoperea că ”ar mai trebui ceva”. Se uită, cu admirativă uimire, la colegele ei care reușesc să picteze o lucrare în 4-5 ore și gata! Ea nu funcționează așa. Tot timpul începe noi tablouri și le lasă să se odihnească, până îi vine în minte acel detaliu, care face ca lucrarea să transmită ceva.
Îi place foarte mult Ion Andreescu (ce i s-ar potrivi mai bine decât femeie în pădurea – cu monumentalitatea arborilor, de catedrală) și îi adoră pe Tonitza și pe Grigorescu.
E un om luminos, care vede mereu partea bună a vieții. Iubește copiii, pictura, animalele și natura, încearcă mereu să ia apărarea celui vorbit de rău și visează la un atelier mare, unde să fie și soba de bucătărie, ca să poată găti și picta cât fierb oalele.
”Dumnezeu este în viața mea peste tot. Dacă n-ar fi El, aș călca numai în străchini. Când mă uit la știri și văd câte lucruri rele se întâmplă, întotdeauna îi mulțumesc lui Dumnezeu că eu sunt bine”.
Cristina Mircea
N.B. Fotografiile sunt de la ediția 2024 a Festivalului Fânului (Fân Fest), organizat de Primăria Gârcina în satul Almaș.
