– Ți-ai dedicat peste 30 de ani din viață salvării montane. A meritat?
– Cu siguranță, da! Am spus-o dintotdeauna: nu poți să devii salvator, trebuie să te naști așa, să ai acel ceva în genă. E ca atunci când un copil cade în apă, pe mal sunt o grămadă de bărbați și doar unul sare să-l salveze. Cel care sare are ”ceva” în genă, fără nicio legătură cu instinctul de conservare. În definitiv, poți să te nenorocești pentru un necunoscut.
– Tu de câte ori ai sărit în apă? Ai numărat vreodată câte vieți ai salvat?
– Câteva mii. La început poți tine socoteala, dar odată cu trecerea anilor e aproape imposibil. Sunt operațiuni în care salvezi un singur om și sunt altele în altele salvezi poate câteva zeci. Știu doi colegi care, într-o singură noapte, au salvat 72 de oameni aflați într-o zonă critică deasupra Cascadei Duruitoarea. Sigur știu că am coordonat aproape 3000 de operațiuni de salvare, din care peste 1000 – de mare risc. Odată cu explozia turismului montan, din ultimii ani, frecvența accidentelor a crescut. Numai în luna august a anului trecut am gestionat 78 de apeluri de urgență. Nu mai particip la toate acțiunile, dar tehnologia îmi permite sa le coordonez tehnic și logistic, iar oamenii excepționali pe care îi am în subordine transformă, de cele mai multe ori în teren, imposibilul în posibil.
– Crezi că te mai poate surprinde ceva?
– Viața îți rezervă întotdeauna surprize. Am trecut prin tot felul de experiențe, dar nu spun că nu m-ar mai putea surprinde nimic. Forța naturii e mereu surprinzătoare! Și noi facem operațiuni de salvare în condiții de risc. Nu vine autospeciala frumos, pe asfalt, să preia victima. Noi salvăm oameni accidentați, din inima muntelui, pe ploaie torențială, furtună, viscol, indiferent de oră, indiferent de anotimp. Sunt misiuni extrem de dificile! Posibile, dar al naibii de grele! Și vrei mereu să fii cel mai bun în competiție cu colegii din țară. Să ajungi ca zicând că ești salvamontist din Neamț e ca și cum ai ajuns la nivelul maxim. O rată de 99% operațiuni reușite arată asta, pe deplin. Mai ales că multe din acțiuni au fost foarte aproape de limită.
– Dacă tu ar trebui să scrii această istorie Salvamont, după 30 de ani, în câteva cuvinte, care ar fi acelea?
– Am vrut să construiesc ceva, pentru că toți trebuie să construim în țara asta, în dreptul nostru. Prima dată când am ieșit în afară, și am văzut cum arată parcurile naționale, am avut un șoc. Am înțeles cât de mulți pași am de făcut. M-am apucat de treabă cu strategie, realizând că totul fi și întâmplare. În salvarea montană este, mereu, și o doză de hazard.
– Ai fost ales vicepreședinte al Consiliului Național al Serviciilor Publice Salvamont și ai primit un trofeu Salvamont România, ceea ce înseamnă recunoașterea profesionalismului. Ai ajuns să ”controlezi” hazardul?
– Din punct de vedere al reușitelor operațiunilor de salvare, poate da! Dar dacă mă uit spre drepturile noastre, ale salvatorilor montani, hazardul legislativ e mai greu de controlat. Le-aș propune decidenților, care vor să ne scoată la pensie la 65 de ani, să participe la o operațiune de salvare: să plece din Durau până în vârful muntelui și să coboare cărând targa cu accidentatul! Eventual unul de 100 de kilograme, care a intrat în șoc traumatic, vomită și nu-l mai țin sfincterele. Toată viața mea m-am lovit de aceste nedreptăți. Pentru noi întotdeauna a fost greu, pentru celelalte structuri întotdeauna a fost foarte ușor: oameni mulți, fonduri, pensionări la niște vârste tinere, onoruri, medalii, premii de excelență și atunci cum să nu fim noi la ani lumină în fața lor? Ne-am perfecționat cu îndârjire.
– Dacă te uiți spre începuturi, cum ai defini drumul acesta de 30 de ani, de la o mână de voluntari, până la o echipă profesionistă, recunoscută la nivel național?
– N-au fost 30 de ani normali! Au fost 30 de ani de pionierat, au fost 30 de ani de acumulări, au fost 30 de ani în care am avut o luptă continuă cu ignoranța legislativă pentru care salvarea vieților omenești era doar un slogan ieftin. A fost o luptă permanentă de a nu crea un gigant cu picioare de lut. A fost o luptă pentru a avea o bază materială și o bază umană mai bune, de la an la an. Am avut niște modele, dar am avut întotdeauna și problema lipsei acute de personal. La un moment dat, ajunsesem să ținem toate aceste 250.000 de hectare de zonă montană – atât are județul Neamț, cu 6-7 oameni. Atât am fost de încercați! Cel puțin când PDL a blocat aiurea posturile, a fost dat un referat în care scria că dacă pleacă 10 oameni sau 8 oameni, poți angaja unul. Fără să se gândească nimeni că la o unitate care are 100 de angajați și pleacă 9, poate se descurcă, dar o unitate care are 17 salvatori intră în incapacitate, dacă pleacă 7. De când mă știu eu la Salvamont am avut puțini oameni, mi-a fost greu, am strâns din dinți, dar nu am renunțat și am mers mai departe. Poate și pentru felul în care am luptat mereu, fără să cedez un centimetru, am primit Trofeul Salvamont. Nu s-au decernat foarte multe în țară. E un trofeu pentru întreaga mea carieră și sunt mândru.
A consemnat Cristina Mircea
