Are 18 ani și este campioana României la box feminin, categoria 54 de kilograme. Născută la Târgu Neamț, elevă în ultimul an de liceu la Piatra-Neamț, Valentina Moroșanu a reușit să urce pe prima treaptă a podiumului la Campionatul Național de la Constanța. E încăpățânată, ambițioasă, dispusă să muncească pe brânci, pentru a depăși orice obstacol. N-a plâns niciodată de neputință sau de epuizare. A plâns însă de dorul alor ei, părinții și sora (în vârstă de 15 ani), care o susțin mereu și o iubesc.
– Cum a început drumul tău în sport?
– În clasele I-VIII, am învățat la Școala Grigore Ghica Vodă și am făcut 3- 4 ani de handbal până mi-a spus tatăl meu să mă las, că e o pierdere de timp. Nu erau sponsori, echipa nu mai există în momentul de față. După aceea am vrut karate, pe urmă la kick box, dar am avut o problemă cu umărul și nu m-a putut apuca, am făcut recuperare și abia după aceea am ajuns la sala de forță. Tot acolo s-a deschis și o sală de box, și am zis să încerc. La primul antrenament am obosit foarte rău, am băut 2 litri de apă, dar eram așa de fericită. Nu știam nimic, a fost foarte greu, mai ales încălzirea mi s-a părut mai dificilă decât un antrenament întreg. Am început cu alergare, joc de glezne, genunchii la piept, gimnastică și partea finală – box cu umbra. Adică dăm pumni în aer, dar cu tehnică.
– Cât de importantă este tehnica în box?
– Foarte importantă. De regulă, câștigă cel care are mai multă tehnică, nu mai multă forță. Dar contează mult și adversarul, de fapt rezistența lui.
– Ești mulțumită de tine acum când ești cea mai bună din țară la categoria ta?
– Da! Acum un an visam să am cheia de la sală, să mă pot antrena oricând. Și iată, mă pregătesc pentru Campionatul Mondial din Budva, Muntenegru și am puține emoții. Este prima oară când ies din România. Mă duc cu dorința de a lua o medalie cât mai strălucitoare. De abia aștept, mă pregătesc la București special pentru acest campionat.
– Boxul e un sport scump?
– Mie așa mi se pare. De exemplu, prețul unei perechi de ghete de box este de la 200 de lei până la 1000 de lei. Ale mele sunt mai înalte, țin mai bine glezna, și au costat 900 de lei. Le-am primit cadou de la o prietenă. O pereche de mănuși are prețuri de la 80 de lei – cele pentru începători, până la 600 -1000 de lei, cele de competiție. Eu nu am mănuși de competiție, la antrenament sunt bune cele din material textil. La competiție sunt cam 3 perechi de mănuși în fiecare colț, și sunt purtate de toată lumea. Deja sunt ude și grele când îmi ajunge rândul. Și casca e udă de transpirație. Dar acum am casca mea de competiție.
– Cum te pregătești pentru competiții? Ai o strategie anume?
– Mă uit cu atenție la meciurile anterioare ale adversarelor mele, dacă le găsesc, și vorbesc cu maestrul, cum ar trebui să fac, ce tehnică să aplic. Adversara pe care am învins-o acum la Campionatul Național este din Craiova, a participat la Campionatul Mondial de juniori și cumva i-am găsit câteva din meciuri și m-a ajutat asta. În plus, o colegă de-a mea a boxat cu ea la cupă și deja știam puțin din tehnica ei. Venea mereu peste mine, am căutat s-o obosesc și am reușit. Mai ales în a treia repriză. Eu eram fresh, iar ea era epuizată.
– De câte ori ai învins în meciurile pe care le-ai avut de-a lungul carierei de până acum?
– Cred că de 9 ori, într-un an jumătate de competiții. Am avut primul meci anul trecut, în luna mai. Însă am avut mult noroc, pentru că am mers la multe meciuri amicale cu maestrul Gabriel Câmpescu, așa am mai prins experiență.
– Dacă ar fi să te gândești din cele 9 victorii, care a fost cel mai greu de obținut?
– Toate au fost cumva dificile, dar cred că cea mai grea a fost cea de la campionat, de anul trecut. Era prima mea semifinală și am avut emoții mari. Am și nimerit cu o fată cu mai multă experiență, știam că e campioană națională, făcea box de 3 sau 4 ani, dar tot am reușit s-o bat. Și tot pe rezistență.
– E mai dulce gustul victoriei când e mai greu de obținut?
– Da! De 1000 de ori. După campionatul național, când mi-am dat jos mănușile, nici nu știam a cui e repriza, cum a fost, aveam emoții foarte multe, nu mai gândeam. Este un domn în fața ringului, cu o pancartă, mă uitam fix la el și așteptam să văd dacă întoarce roșu sau albastru. Când am văzut că a întors albastru, mai aveam puțin și plângeam.
– Care e sentimentul dominant când urci pe podium?
– Cred că sunt două: mândrie și bucurie. Tot drumul până acasă nu mi-a venit să cred. Mă uitam la poze și nu-mi venea să cred. Chiar s-a întâmplat asta? Eram îmbrăcată cu bluza de campioană, aveam medalia la gât și cățelul din pluș de la maestru în brațe. Și tot nu credeam. Așa am stat până am ajuns acasă.
– Ai tăi cum au reacționat?
– S-au uitat la meci live pe Facebook. Când am sunat-o pe mama, plângea. Am și filmare. Plângea și sora mea, iar tata mă felicita, se auzea pe fundal. Ele plângeau și el mă felicita.
– Care sunt calitățile pe care ți le prețuiești cel mai mult?
– Cred că ambiția e prima: când îmi stabilesc un obiectiv, chiar îl ating. Apoi voința, disciplina și perseverența. Niciun efort nu mi se pare prea mare! Nici antrenamentele, nici alergatul pe munte. După stagiul de pregătire de la Tulcea, chiar îmi era dor să alerg pe Cozla. Îmi era așa de dor, încât am scos un timp record. Din fața căminului de la Liceul Forestier, până la telegondolă și înapoi am făcut 43 de minute. Îmi pun căștile cu muzică, mă gândesc la ceva și alerg. De exemplu, toată vara m-am gândit la ai mei și la titlu. Îmi doream așa de mult titlul, iar când mă gândeam la el, acceleram fără să vreau. Uneori alerg și pe malul lacului, la Bâtca Doamnei.
– Să te întâlnești cu lebedele.
– Când am făcut baie în apa înghețată, m-am întâlnit cu ele. Era decembrie și m-am băgat în lac. Mă ajută la recuperare, deși nu e plăcută senzația. E important modul în care respiri. Intri treptat și când începi să vezi că urcă apa, ți se cam taie respirația. Mai întâi fac un fel de exerciții de respirație și apoi intru în apă, până la gât. Prima dată am înghețat total, cu timpul m-am obișnuit.
– Ai vreun ritual înainte să intri în ring?
– Nu e un ritual, e un obicei: nu prea vorbesc înainte să intru în ring. Stau cu gândurile mele. Maestrul îmi vorbește, îmi spune să n-am emoții, îmi spune că voi câștiga. Dar eu tot nu prea vorbesc, nici cu mama nu prea vorbesc în ziua meciului. Știu că ea are emoții mari și nu vreau să mi le transmită. Când am devenit campioană, înainte să sune gongul a durat cam 23 de secunde, iar eu stăteam cu capul în jos, asta e poziția mea de început, și mă gândeam că trebuie să-i fac mândri pe ai mei. N-am niciun ritual, n-am niciun fel de superstiție, mă gândesc doar cât am lucrat, mă gândesc la ai mei și la maestru și vreau să-i văd fericiți. Dacă n-ar fi boxul, nu știu ce aș face.
– Cât contează antrenorul în performanță?
– Eu cred că 99%. Iar pentru mine, maestrul este ca un părinte. Chiar dacă am pierdut, nu m-a certat niciodată după meci. Când am pierdut prima dată la cupă, a venit și mi-a dăruit un cățel de pluș micuț. Încă îl am. De fapt am 3 căței acum, unul mic, unul mijlociu și unul mare, cumva i-am asociat cu treptele podiumului. Nu mă pot dezlipi de cel mare, primit la campionatul național. Dorm cu el în fiecare seară.
A consemnat Cristina Mircea
