Un profesor pe care l-au iubit generații de elevi din Poiana Teiului și din Borca (unde a predat până la pensionare) s-a stins, acum o săptămână. În memoria domnului Mihai Doroftei, publicăm un text sensibil scris, acum 13 ani, de unul dintre elevii săi eminenți: dr. ing. Mihai Niculiță.
Există meserii care nu se pot face fără să ai har. Două dintre acestea sunt cele de preot și de profesor. Domnul profesor Mihai Doroftei a fost înzestrat de Dumnezeu cu calități de excepție. Rezultatele lui la învățătură nu puteau să treacă neobservate luminătorilor satului, care erau învățătorul și preotul. L-au îndrumat spre ceea ce avea sădit adânc în suflet, spre teologie. Vremurile, însă, s-au dovedit potrivnice. Peste neamul românesc a venit războiul cumplit, care a smuls satul din rosturile sale strămoșești. O ideologie străină neamului a îndepărtat oamenii de biserică și de credință. Civilizația de stepă, adusă de bolșevici, a instaurat un regim criminal, alcătuit din analfabeți care au lovit cu furie oarbă în elita neamului românesc.
Soarta a vrut ca una din victimele acestor barbari să fie eminentul seminarist Mihai Doroftei. Au năvălit noaptea securiștii, asemenea tătarilor, și l-au arestat. A fost acuzat de ”uneltire contra ordinii sociale”. Școala în care învăța el nu avea nimic de a face cu ordinea socială, aici opera numai ordinea divină, lucru pe care comuniștii nu-l puteau înțelege și nu-l puteau suporta. Au urmat anii cumpliți, petrecuți în pușcărie și în domiciliu forțat. Oricâtă suferință a îndurat Mihai Doroftei, pentru el credința în Dumnezeu și în neamul românesc n-a avut alternativă. I-a iertat pe prigonitorii lui, pentru că așa ne cere credința creștină, dar de uitat nu poate să uite. A rămas cu imaginea acelei fete care trecea zilnic pe lângă clădirea unde era închis, în nădejdea că îl va zări la o fereastră, că va putea să-i facă un semn cu mâna. A închis imaginea ei într-un colț verde al sufletului, convins că nu va mai vedea niciodată. Dumnezeu, care le rânduiește pe toate, a făcut însă ca peste 6 decenii să poată să vorbească telefonic cu ea, să se explice și să se elibereze. Remarcabilă este în acest moment, noblețea sufletească a soției, doamna Mioara Doroftei, care l-a încurajat în acest demers.
Am avut privilegiul să am profesor de matematici în liceu pe domnul Mihai Doroftei. Trecerea de la algebră, la geometrie, la matematicile superioare, era una dificilă. Domnul profesor făcea totul cu răbdare. Ne simțea deruta în fața lucrurilor greu de înțeles. Revenea, detalia, dădea exemple numerice, ca să ne facă învingători în lupta cu abstractul. Uneori, când ne simțeam depășiți și îi ceream ajutorul, zâmbea cu toată fața și ne recomanda niște profesori infailibili: cartea, creionul și hârtia. ”Ați înțeles teorema?, ne întreba domnia sa. ”Nu!” – venea răspunsul din clasă. ”Atunci n-o să puteți rezolva problemele. Matematicile nu se pot învăța fără creion și hârtie. Maculatorul este cartea voastră de muncă. Acolo mă uit eu înainte să vă dau ajutor”.
Sigur că nu era deloc comod, dar a trebuit să mergem pe drumul pe care ne îndemna dascălul nostru. Domnia sa avea talent pedagogic, adică arta de a învăța pe alții. Dintre demonstrațiile posibile, o alegea pe cea mai sugestivă să o putem înțelege și să n-o uităm. Am luat admiterea la Institutul Politehnic din Iași cu nota 10 la matematică. Profesorul universitar Charlotta Rimer m-a întrebat unde am făcut liceul și ce profesor am avut. Am rostit, cu mândrie, numele profesorului Mihai Doroftei. Trebuie să spun că, în liceu, noi n-am știut nimic din drama pe care o trăise profesorul nostru. Niciodată nu s-a plâns nimănui. Întotdeauna a intrat cu zâmbetul pe buze în clasă. Orele lui aveau riguros 50 de minute, nu se grăbea și nu întârzia niciodată. Deși ne impresiona erudiția lui în matematică, nu bănuiam că are preocupări literare. Nu bănuiam că bonomia lui este dublată de sensibilitate artistică.
Domnul profesor mi-a dăruit cartea sa ”Mărturisiri”, cu dedicație. M-a emoționat, după 40 de ani de la absolvirea liceului, scrisul acela elegant, același pe caiet ca și pe tablă, clar și citeț, ca și sufletul domnului profesor. Această carte era, în egală măsură, mărturie și mărturisire. S-ar putea crede că fac o tautologie, că este același lucru. Nu este așa, diferența este substanțială. Mărturie este prin faptul că rostește adevăruri, prin care demască faptele abominabile ale regimului comunist. Mărturisire este în sensul sincerității cu care autorul își deschide sufletul în fața cititorului, are caracterul unei spovedanii. Ceea ce surprinde în poezia domnului Mihai Doroftei este candoarea. Și sinceritatea. Este incredibil cum atâtea greutăți n-au reușit să năruie credința sa în Dumnezeu și dragostea ireductibilă pentru oameni. Oricât s-au străduit autoritățile vremelnice, n-au reușit să-l facă rău. Domnul profesor a împlini, în luna iunie a acestui an, venerabila vârstă de 82 de ani, iar eu mă rog la bunul Dumnezeu să-i dăruiască zile multe și senine.
Cu recunoștință și admirație,
Dr. ing. Mihai Niculiță
Borca, 14 octombrie 2011
