S-a născut la Borca, la jumătatea secolului trecut (1951). A învățat să scrie pe masa de lucru a bunicului – Iacob Pezamosca – pietrar italian, ziditor de biserici. N-a devenit arhitect, cum își dorea bunicul, ci inginer constructor. Are 50 de ani de meserie și de 30 de ani trudește pentru salvarea monumentelor istorice. A reușit la Oradea, la Palatul Culturii din Iași și în multe alte locuri, dar i-a rămas o rană deschisă: Liceul Mihail Sadoveanu din Borca, în care a învățat carte. Cele două clădiri care au rezistat vremurilor nu sunt restaurate, iar grajdul regal a fost demolat.
– Aveți o meserie nobilă, dar ingrată: multă muncă și puține satisfacții.
– Exemplul fostelor ateliere ale Școlii speciale de la Șerbești, comuna Ștefan cel Mare – Conacul Cantacuzino, este concludent. A venit cineva cu ideea barbară să dea jos învelitoarea de tablă, care părea oxidată. S-a făcut un proiect de restaurare, s-a dat tabla jos – nu era tablă zincată, era tablă de zinc, făcută în fabrica lui Ferdinand I – și a fost înlocuită cu polietilenă. Teoretic, provizoriu. Practic, provizoratul s-a prelungit câțiva ani, folia era degradată de ultraviolete și am propus înlocuirea ei cu o prelată. Am plecat pentru o săptămână la București și când m-am întors, lucrarea era gata. Și situațiile de plată făcute. Sume mari. A urmat un conflict cu constructorul. Nu avea cum dovedi că a lucrat din exterior. Numai pentru schela perimetrală i-ar fi trebuit aproape 30 mc de material lemnos. Când să fi avut timp să facă și să desfacă o astfel de schelă într-o săptămână? A lucrat din interior și a pretins bani pentru operațiuni pe care nu le-a făcut. S-a plâns la Consiliul Județean, s-au făcut presiuni asupra mea…Cam așa arată interesul unor constructori în a proteja monumentele.
– Interesul unui inginer constructor cum arată?
– Am un masterat și un doctorat în domeniu, am scris o teză de 650 de pagini – iar acum se obține titlul de doctor cu 30 de pagini – și am un proiect de invenții depus la OSIM. M-am ocupat foarte mult de biserici de zid, despre asta e lucrarea de doctorat. De la o vreme, mi s-a propus să mă ocup și cu bisericile de lemn, care sunt niște minuni, făcute după prototipul de la Răpciuni, Ceahlău, foarte bine echilibrat. Când s-a făcut barajul, biserica a fost demolată și dusă la Muzeul Satului din București. După aceea, s-au făcut în toată Moldova sute de biserici. Foarte bine conservate sunt cea din Farcașa și cea de la Galu, Poiana Teiului. Boala gravă a bisericilor de lemn este talpa, pătrunde apă prin capilaritate. Ele au stat în timp pe câte un rând sau două de piatră de râu, fără mortar. Când au venit preoții moderni au zis că-i trage curentul și arată rău, și au dat o tencuială dură. Tencuiala a fost ca o manta și apa de capilaritate a urcat în talpă și a distrus-o. Varianta era să desfaci biserica de sus în jos și să o reconstruiești, cu îmbinările în coadă de rândunică – niște minuni ale tehnicii, rezistente la cutremur, care se deformează, dar nu se distrug. O altă metodă este prin liftare, se ridică biserica, folosind vinciuri hidraulice sau mecanice și se înlocuiește talpa. Liftarea are marele neajuns că se poate rupe bârna, dacă o ridici pe zone. Citind multă literatură din domeniu mi-am dat seama că pot să fac o suspendare nu o liftare. Mă duc la bârna imediat superioară bârnei afectate, dau o carotă și bag profil metalic. Întâi calculez cât cântărește biserica toată, în general 35-40 de tone, împart pe sectoare din 2 în 2 metri, montez profilele metalice și asigur sprijin interior și exterior pe tot conturul. Nu mișcam biserica din loc, ea rămânea exact pe poziție. Scoteam grinda afectată, cealaltă nouă o aveam pregătită exact după desen, și o montam. Se poate reface inclusiv coada de rândunică, ceea ce este imposibil dacă aplici liftarea. Am depus procedeul la OSIM și zace acolo de ani de zile. Dar eu între timp am făcut două biserici în felul ăsta. Una la Mălinești, Vaslui și una la Scorțeni, Bacău. Perfecte.
– Care este cea mai mare bucurie din cariera dumneavoastră dacă ne referim la monumente?
– Aveam 10 ani când bunicul, înainte să moară, m-a chemat și mi-a zis să mă fac arhitect, să construiesc biserici. Și am ajuns la bătrânețe nu să fac biserici, ci să salvez de la ruină biserici – o parte din ele. Asta e cea mai mare bucurie, că amărăciuni am strâns și strâng și acuma câte nu vă puteți închipui. Duc cu mine tot felul de eșecuri. Sunt clădiri pe care le-am făcut și mi-e rușine să spun că eu le-am făcut. Veneau tovarășii de la partid. În cinstea plenarei, în cinstea congresului făceam tot felul de prostii și la urmă, după ce te forțau să faci, ei ieșeau curați și frumoși, iar noi – ca niște vite istovite. E un domeniu în care niciodată rezultatele nu sunt pe măsura eforturilor pentru că te exprimi prin alții, nu e ca în chirurgie unde doctorul operează cu mâna lui. Dacă o clădire e mare și muncesc la ea 50-60 de oameni nu poți să-i urmărești în tot momentul. Se strecoară erori. Unele din neștiință, altele din rea-voință. Și la urmă răspunde cel care a coordonat lucrarea. Dar vin după aia o groază de hiene, cei de la Curtea de Conturi care n-au în schemă ingineri constructori, doar procurori financiari și economiști. După 2 ani, după ce lucrarea e închisă financiar, nu mai poți să miști o hârtie. Ei pun față în față consumul tehnic și consumul contabil și ești bun de plată. E ca în balada Meșterului Manole, hai să-ți luăm schelele, vezi cum te descurci cu aripi de draniță. E, într-adevăr, o meserie ingrată.
– Care e cea mai mare greșeală care se face la consolidarea clădirilor monument?
– Intervențiile brutale. Există o inadecvare între vechile tehnici – bazate exclusiv pe zidărie de piatră și zidărie de cărămidă, cu arc, boltă și cupolă ca elementele structurale – și noile tehnici. Acum folosim beton armat, metal, lemn încleiat, care înseamnă deschideri mari și rezistențe mari, dar inadecvate structurilor vechi. Unele dintre ele sunt de-a dreptul incompatibile. Ideală ar fi utilizarea acelorași materiale sau a unora foarte apropiate de cele cu care s-a făcut construcția originară. Și aceleași tehnici constructive. Dar sunt situații când monumentul e aproape de colaps și se surpă, cum e cazul conacului de la Șerbești, și atunci trebuie să intervii imediat, cu materialele performante care-ți stau la dispoziție. Rămâne mereu controversată chestiunea asta – unii zic că nu avem nevoie să intervenim. Un critic englez, John Ruskin, spunea că e ilegitimă o intervenție pe monument, nu te poți substitui arhitectului și inginerului, nu poți niciodată să gândești cum au gândit ei. Pe de altă parte, prin toate intervențiile falsifici anumite lucruri ca să faci monumentul funcțional, introduci elemente auxiliare de susținere care să poată să mențină structura clădirii și încet, încet – să zicem că fiecare generație are o intervenție – și monumentul în sine dispare. Avem de-a face doar cu o istorie a intervențiilor.
– Ce monumente din Piatra-Neamț vă impresionează?
– Construcțiile serioase, cele care au materiale puține. Poate cel mai concludent exemplu e biserica Precista, acolo găsim piatră, cărămidă, lemn, țiglă. Cât de bine arată, ce proporții, iar modul cum e lucrată zidăria o face să pară o gheață târzie de primăvară, e ca un mozaic. Același lucru e la Muzeul Cucuteni. Oamenii care le-au construit aveau simț artistic, asta ne lipsește. Astăzi totul se face pe repede înainte. La o construcție serioasă nu există element din structură care să nu fie tratat artistic. Un stâlp are capitel, e torsat, la pardoselile vechi nu se vede liantul. Acum nu mai face nimeni așa ceva. Toată lumea când zice restaurare se așteaptă mai întâi la un exterior frumos lustruit, dar un monument trebuie să se detașeze, să-l vezi că e vechi. Patina este un semn de noblețe. Părintelui Pietraru de la Biserica Precista i-am zis că nu trebuia intervenit decât acolo unde s-a depus crustă neagră. Jos pălăria pentru efortul lui, dar patina a dispărut!
– Cum au reușit constructorii din vechime să facă asemenea capodopere fără să aibă stasuri și normative?
– Este greu de spus. De exemplu, la podul peste Dunăre al lui Apolodor mortarul din zidărie are duritatea 9 pe scara Brinell, 10 are diamantul. Și n-aveau laboratoarele pe care le are ISC, n-aveau normative, n-aveau nimic. Cetatea lui Ștefan cel Mare – cum spun oamenii care cred că a zidit-o Ștefan – este construită după planuri făcute de occidentali. Nevoia i-a învățat, năvălirile de atunci erau la ordinea zilei, veneau tătari, veneau turci și care cum venea, prăda și dădea foc. Cetatea Neamț a fost învelită, străjerii nu stăteau în ploaie și ninsoare, deci a avut șarpantă, structură din lemn și învelitoare care putea fi din plumb, din draniță sau din țiglă. Rău este că nu s-a găsit nimic din toate astea. Bănuiala mea este că ori a fost draniță și la foc s-a distrus, ori a fost plumb și, ulterior, a fost folosit la ghiulele și gloanțe. La cetate s-a făcut o intervenție nereușită. Dacă o lăsau în stadiul de ruină era una, se tratau doar suprafețele verticale ale zidurilor ca să nu mai pătrundă apă în ele și în rest rămânea așa cum era. Însă au reconstituit boltirile, au făcut spații pentru muzeu, iar la terase au pus o folie după ce și-au dat seama că nu vor reuși o hidroizolație clasică. Au pus întâi o tolă de tablă, o tablă mai groasă, dar numai pe partea de jos, pe lateral n-au urcat-o pe parapet, iar pe contur e apă. Acum ar trebui să facă ce-au făcut moldovenii de peste Prut la Soroca și Tighina: s-o acopere! Ei s-au dovedit mai deștepți decât noi!
A consemnat Cristina Mircea
Mă uimesc ,și mă bucur că avem asemenea oameni…sunt unici…Dumnezeu să vă dea sănătate și ajutor.