Victor Purice – omul care și-a închinat 53 de ani din viață cinematografului

”Am vorbit trei sferturi de oră cu un secretar de stat din Ministerul Culturii, o doamnă care tot îmi explica lucruri. Că în acte cinematograful era Dacia Panoramic și mi-a spus să-i pun numele Dacia Mon Amour. Și m-am enervat. Nu vreți să-i spun Trabant Mon Amour? Filmul pentru mine a însemnat formare mentală, socială, totul, pentru că mi-a oferit șansa să cunosc oameni mari. Am învățat italiană și engleză din filme, aveam câte 42 de rulări la un film, știam replicile pe de rost. Dar am învățat și cum trebuie să mă comport, absolut tot am învățat din filme. Am și plâns la filme, la Romeo și Julieta de exemplu, am și râs, am trăit toate stările”.

• ”Sunt un tip care fur cam tot în meserie”

Victor Purice s-a născut de revelionul pe vechi (13 ianuarie) 1956, în Borlești. Tatăl lui era mecanic de locomotivă pe vremea când se căra lemn cu trenul de la Tazlău. Mama era casnică și creștea 2 copii, unul mai cuminte ca altul. ”Eu n-am luat nicio palmă de la tata, de fapt de la nimeni, pe când fratele era încasator principal, dar făcea și prostii. Eu fiind mai mic ca el cu 5 ani, de multe ori mă duceam în fața lui tata, ca să-l salvez pe el, să apuce să fugă, dacă fugea…nu-l mai prindea. Prima întâlnire cu filmul a fost pe la 11-12 ani. M-am dus pe lângă Ghiță Rusu și-l rugam să mă lase să stau în cabină, la căminul cultural. Atunci era proiecție pe 16 mm, nu erau aparate performante, erau cu lămpi. Apoi au apărut aparatele cu cărbune și trebuia să stai, permanent, să apropii cărbunele, altfel fugea imaginea și lua foc. Și Ghiță a avut încredere în mine și m-a lăsat. Mi-amintesc când am făcut o criză de hepatită, gălbinare cum i se zicea. A venit salvarea de la Buhuși, m-a luat, iar eu plângeam de nu mai puteam. Și doamna asistentă m-a întrebat dacă mă doare așa de tare. Se proiectase Laleaua Neagră și nu văzusem finalul, eu de aia plângeam”.

De la pozele de actori (Alain Delon, Jean Gabin, Bourvil) pe care le folosea ca semne de carte, până la ușa cinematografului Panoramic, drumul lui Victor Purice a fost scurt. Cât e de la Borlești, la Piatra-Neamț, unde s-au mutat părinții săi. ”Singurul care mi-a spus că cinematografia mă mănâncă a fost dirigintele meu, profesorul Apetrei. Și a avut dreptate, deja am 53 de ani în același cinematograf. M-a mâncat cu totul”.

La Piatra, tatăl s-a angajat la Hotelul Ceahlău, care alimenta, pe vremea aceea, cu apă caldă și căldură și cinematograful Panoramic. ”Tata i-a zis șefului de la cinematograf că dacă mă ia ca ucenic, are el grijă de căldură iarna. Și așa am ajuns la Panoramic, iar după aceea am făcut școala pentru operatori proiecționiști la București. Sunt un tip care fur cam tot în meserie, cred că am făcut tot ce-am văzut că pot face alții. Când am venit la Panoramic, acolo unde e Omniasig erau 3 panouri mari pe care numai eu le puteam ridica pe scară, nimeni nu putea, erau cumplit de grele. Aveam un atelier tehnic, era un grafician care făcea reclamă cu filmele din program, dar ăla cam mânca din litere. Eu mi-am cumpărat niște pensoane și am început să învăț. Și am făcut nu doar afișe, am realizat pentru prima dată un poster cu Florin Piersic și cu Anna Szeles în Elixirul tinereții”.

Victor Purice nu știe câte filme a văzut. A avut, la un moment dat, un catalog mare în cabina de proiecție, în care erau trecute toate, cu mențiuni despre starea tehnică. Unele erau nerulabile și stătea noaptea să le ”repare”. Altele erau de o calitate excepțională, de exemplu ”Parada surprizelor” sau ” Călărețul cu șaua de aur” – filme 3D, proiectate pe ecran metalizat, în anii 79-80.

• ”Când mi-a venit și mie rândul să fiu șef, nu mai aveam subordonați”

Și după atâtea săli pline și mii de copii care s-au bucurat la festivalurile internaționale ”Punguța cu 2 bani”, în 1989 s-au schimbat deodată lucrurile. ”Am preluat eu în totalitate cinematograful în 1991. Belea: 4 femei de serviciu, 3 casiere, 15 salariați cu totul. Și nu mai veneau 650 de oameni la film. Ne-am adunat aici și le-am spus ”Prieteni, începând de astăzi în cinematograful ăsta nu se mai fură!”. La care casiera principală a reacționat: ”Cum șeful? Nici de un pachet de țigări?”. După 3 săptămâni am rămas singur în cinematograf. A fost nasol de tot. Când mi-a venit și mie rândul să fiu șef, nu mai aveam subordonați. N-am abandonat. Am luat doi operatori de la Pietricica – cinematograful era în vânzare atunci – dar au plecat și ei după scurt timp. L-am adus pe fratele meu, l-am făcut și pe el operator, am adus și o fată de-a unui fost coleg, am încercat să aduc o fină de-a mea.. în fine. Salariul îl luam la 4 luni, tencuiala începuse să cadă. Nu se mai putea trece prin gang. M-am apucat de reparat și între timp vine o echipă de filmare care făcea un documentar despre cinematografele care erau deja pe moarte. Au vorbit cu Tudor Giurgiu și cu realizatorul filmului și au stat pe mine, m-au urmărit și m-au filmat zi lumină. Treptat am zugrăvit, m-am apucat de instalații, cu bani de la prieteni și cu banii mei. Venea unul și-mi aducea smoală și carton să pun deasupra, altul ciment și var. Cu mâinile noastre am lucrat. M-a prins și perioada când s-a terminat cu pelicula, nu mai era peliculă. Și atunci m-au întrebat fetele ”E gata? Murim?”. Ne trebuia videoproiector am umblat pe la Altex, am cerut un aparat nu s-a putut, și tot un prieten mi-a dat videoproiectorul lui de acasă. Minunea cea mai tragică a fost iarna: căldură nu era, am făcut rost de vreo 20 de pături și de borcane mari cu ceaiuri. Și oamenii au venit în continuare la film. Ei totuși sperau că într-o zi nebunia din mine trebuie să reușească. Niciodată nu m-am îndoit, dormeam prin cinematograf, mă închinam la Dumnezeu și-l întrebam ”Doamne dar chiar nu poți să mă ajuți un pic?”. Îmi mai trebuiau niște bani să fac holurile, să schimb sistemul de iluminat, să scot mirosul de mucegai, am înfundat tot sistemul de căldură, că dacă nu era căldură, venea frig”.

• ”Cât trăiesc eu, toți cei care au ajutat cinematograful sunt invitații mei!”

”Actorii” salvării cinematografului au  fost niște adolescenți care i-au promis lui Victor Purice că vor umple sala de spectatori și toate încasările vor putea fi folosite pentru reconstruirea cinematografului. În 5 zile au venit peste 3.000 de oameni la film și s-au strâns 9.500 de lei.

”România Film a cerut mare parte din bani, dar eu am scris în referat că vreau să cumpăr un videoproiector. Între timp a venit patronul de Farmacia Ardealul, domnul Echim. M-a găsit pe schele și m-a întrebat dacă nu vreau să-mi trimită niște meseriași. Eu i-am spus că aș avea nevoie de un videoproiector. ”Trimiteți-mi modelul și vedem ce putem face!”, mi-a zis. Costa mult 72 -74.000 de lei. Și, la scurt timp, a venit feciorul lui și mi-a pus cutia în brațe. M-am apucat de plâns, nu-mi venea a crede. Treptat, treptat am avansat cu lucrările, cei de la România Film au început să se dea după mine și m-au întrebat ce-mi mai trebuie, doar le-am zis că nu iau cu mine nimic. Ușa de la birou e de acasă, tot ce e aici e al meu personal, dar nu iau nimic înapoi, las pentru cel care va prelua să ducă mai departe, că dacă nu duce, mă supăr și-mi iau tot. Și termopanele le iau, demontez cinematograful! Am adus 3 D, am luat scaune de la ”Patria” din București, după ce i-au pus bulină roșie și l-au închis, am adus scaune și de pe la Turda, am găsit pământ pe ele, acum vreau să fac un rând jumătate cu scaune personalizate. Când am făcut prima dată un eveniment și a cântat cineva, acustica era la pământ. Prima dată m-am gândit să rezolv acustica, am capitonat sala și acum am cea mai bună acustică. După aia era mică scena, am mai mărit jumătate de scenă în primă fază, după aia am mărit-o din nou să fie cea mai mare din Piatra. Azi n-am concurență la scenă. După aia am făcut cabină în spate pentru actori, am făcut instalația de iluminat. Am 3 bibliorafturi cu facturi fiscale, n-am calculat niciodată câți bani au intrat în cinematograf, dar dacă unul singur din oamenii care m-au ajutat, vrea să știe, eu pot să-i arăt ce am făcut cu banii. A venit domnul Căpitanu de la Dolinex și-mi zice că e cam monotonă mocheta, am făcut calcului 78.000 de lei, și în 3 zile am avut mochetă nouă, nici n-am pus-o pe toată. Și i-am spus să vină la un spectacole. N-are timp! Cât trăiesc eu, toți cei care au ajutat cinematograful sunt invitații mei! Consiliul local și Consiliul județean nu!”.

• ”Am un aparat fabricat în 1956, când m-am născut eu”

Omul a cărui viață bate filmul ar putea vorbi ore în șir despre întâlnirile cu Gopo, cu Radu Beligan, cu Victor Rebengiuc, cu Dorel Vișan – care-l numește ”nebunul cinematografiei” – dar nu i-ar ajunge câteva zile să povestească despre lupta pe care a purtat-o ca să salveze cinematograful. Filmul ”Cinema Mon Amour”, realizat de HBO în 2015, relevă această luptă, poate partea cea mai grea. Filmul a fost prezentat în toată Europa, Victor Purice s-a întors la Piatra-Neamț. Intră în fiecare zi în birou pe ușa de la apartamentul lui, pe care a scris ”Fam. Cinema, Mon Amour”. Se uită la mozaicul de pe  hol ”n-o să mă bată gândul niciodată să-l schimb, trebuie să fie și ceva clasic” și la colțul în care a amenajat un mic muzeu, piesele de rezistență fiind capul de proiecție cu manivelă, funcțională încă și sistemul de sunet căpătate de la o cabină de proiecție film din Bacău, un televizor vechi cu peștele de sticlă pe el și un aparat de radio cu pick-up.

”Am avut cea mai bună aparatură cinematografică, a fost dezmembrată, am lăsat un singur aparat care e cu film în el. Am și un aparat fabricat în 1956, când m-am născut eu”.

Pe peretele opus ”muzeului”, lângă ușa biroului directorului deja pensionar de 2 ani Victor Purice, este un afiș cu chipul lui în rolul principal din filmul pe care l-ar vedea de 100 de ori și tot nu s-ar sătura – Gladiatorul. ”Este filmul meu preferat, știu tot jocul, al fiecărui actor în parte. Asta și urmăresc – jocul actorilor și să nu fie o greșeală de decor, dar tot urmăresc acțiunea, înțelegi? Ce-mi doresc?  Îmi doresc ca orașul ăsta să devină cel mai frumos oraș din România și cinematograful ăsta să strălucească cel mai tare..”.

”Ce înseamnă cinematograful ăsta pentru dumneavoastră?”

”Este Mon Amour!”.

Cristina Mircea