Secu – satul în care, dacă stai o săptămână pe prispă, nu vezi pe nimeni trecând pe drum

0

Secvență din istoria satului: ”Au dus oameni pe căulă la biserică, la mormânt, să-i îngroape preotul. Nu era drum de legătură spre biserică. Am făcut o cărare noi, cu târnăcopul, cât să mergi cu piciorul. Nu era drum de căruță să duci mortul la groapă, nu se putea duce decât pe căula de lemn. Veneau boieri din București, din minister și se plimbau la deal, aveau niște pălării mari, cum erau pe timpuri. Și lăsau mașina mai jos, că nu putea urca, era locul strâmt. Ne spuneau că n-o să avem școală, n-o să avem biserică, n-o să avem cooperativă, nici doctor, nimic”

* ”Suntem bucuroși să nu fie nevoie să vină ambulanța”

După un drum de 11 kilometri prin pădurea de pe malul Lacului Bicaz, cu ceva emoții la întâlnirea cu câte un camion cu lemne, se ajunge în satul Secu, unde nu este școală, nu este cooperativă, nu este doctor. Biserica a ars, după ce i-a dat foc un localnic, dar oamenii au făcut alta. Nu e gata. Slujbele se țin pe deal, pe locul fostului locaș, sub un acoperiș. Pereți nu sunt, totul e deschis.Pe ulița satului, un singur om: Viorel Ursu. S-a născut la Secu, în 1957, dar a plecat în Bicaz. A fost 12 ani consilier local și se declară foarte nemulțumit de administrație dintotdeauna: ”Satul ăsta e uitat de lume, mulți au promis și atât. Sunt 11 kilometri până la baraj și de aici 4 kilometri până la Izvorul Alb. Mai este o cale de acces din axial, s-a aprobat în consiliul local un drum de interes local. Drumul e forestier, e rău, am stricat o grămadă de mașini. Suntem bucuroși să nu fie nevoie să vină ambulanța. Satul este îmbătrinit, tatăl meu are 90 de ani, e cel mai în vârstă din sat.  Cu totul, erau 60 de votanți, dar votau 30. Copii sunt vreo 3. Nu se mai întorc aici. Nu s-au întors nici alții după ce au dat de străintătate. Toată lumea pune problema transportului de material lemnos, și eu transport, am două camioane și plătesc o taxă de 9 lei plus TVA la fiecare metru cub. Banii se duc la Romsilva, primăria are doar drumul dintre sate. Norocul sătenilor, când au fost viituri și au venit apele, a fost Ocolul privat Oituz, care întotdeauna a intervenit cu un excavator. Și când a fost nevoie de niște bușteni să facă un zid de sprijin, un parapet undeva, tot ocolul privat a ajutat. Și iarna, la dat cu antiderapant ori Ocolul Oituz, ori Ocolul Poiana Teiului a mai venit câteodată, ori primăria, a fost ținut cumva drumul, să nu se ducă vreun camion în râpă.  Eu am avut un mandat de consilier când era primar profesorul Catrinoiu și atunci Guvernul României a hotărât ca drumurile de acces spre sate să le preia primăriile să poată investi, inclusiv prin fonduri europene. Erau unii consilieri în preajma lui care spuneau că va fi greu de întreținut drumul. Până la urmă s-a aprobat în consiliul local, dar nu l-a predat nimeni nici în ziua de azi, tot al Direcției Silvice este”. Oamenii  din Secu s-au învățat cu greul. Nu se plâng de drum, că nu prea ies din sat. Doar dacă e musai să meargă să se interneze prin vreun spital. Trăiesc din pensii, majoritatea au lucrat la pădure, și au cam 1700 de lei pe lună. Bătrânele au pensii mai mici, dar mai este câte una care primește și pensie pentru veteran de război.

* ”Pe mine mă deranjează că nu-s mort”

La cei 90 de ani ai lui, Ștefan Ursu se ține drept. Doar merge cam greu și se așază pe marginea ceardacului, să stea la vorbă, nu-l țin picioarele. A regretat toată viața că a rămas la Secu: ”Înainte de a se închide lacul m-am însurat, că așa e omul tânăr, și am venit aici la femeie. N-am mai putut să mă strămut. Am fost deasupra lacului vreo 8 case și n-a avut nimeni grija noastră. A fost rău că am rămas. Puteam pleca pe contul meu, dar lucram la pădure, eram necăjit, aveam doi copii de crescut, greu tare. O vreme n-a fost drum absolut deloc. Au dus oameni pe căulă la biserică, la mormânt, să-i îngroape preotul. Nu era drum de legătură spre biserică. Am făcut o cărare noi, cu târnăcopul, cât să mergi cu piciorul. Nu era drum de căruță să duci mortul la groapă, nu se putea duce decât pe căula de lemn. Toți au zis că fac drum, numai un prefect a venit să vadă unde ar trebui făcut -Șendrea. N-a făcut nici el, nici primăria. Se cară lemn cu camioanele și să facă primăria drum? Pe mine nu mă mai deranjează. Mă deranjează numai că nu-s mort. De ce să mai trăiesc? M-am săturat până în gât. Când ești  bătrân nu mai trebuiești nimănui, nu mai mănânci frumos, nu te poți mișca repede și încurci oamenii. Cât am putut, am muncit. Și după ce s-a prăpădit femeia, în 1990, tot am muncit și am ținut animale. Când trăia ea, aveam oi, aveam vacă, aveam viței la contract, aveam scroafă cu purcei. Veneam de la lucru, femeia era acasă, era iarnă aveam o caldare mare și tăiam sfeclă și bostani, făceam foc și fierbeam. Luam căldarea amândoi și o băgam înăuntru, ca la stână, să nu înghețe până dimineața. Când au început să facă lacul, mama mea a venit, a văzut ce-i pe aici și mi-a zis să stric casa și să mă duc devale. Casa am făcut-o eu. Cu ce bani s-o stric? Cu ce bani s-o mut și s-o fac iar? Am rămas aici, cu greutățile. Lumea umbla pe două cărări, una era peste deal și ieșeam la Izvorul Muntelui. Ne apuca noaptea în Bicaz, iarna, și ne închipuiam 5-6 oameni și așa veneam, peste deal. Vai de capul nostru! În fiecare concediu mă duceam să fac fân. Am fost o singură dată la Constanța. Atât. Toată viața. M-a dus băiatul. Când n-am mai putut, am vândut vaca, am mai rămas cu oile. I le-am dat la nepotul meu de câțiva ani, nu mai puteam să mă duc după ele pe râpă”.

De câțiva ani, bătrânul locuiește iarna la fiica lui, în Bicaz. Dar cum se împrimăvărează se întoarce la căsuța lui din Secu. Își face singur cafea și ceai dimineața și mănâncă o felie de pâine cu unt. La amiază vine băiatul și-i aduce mâncare gătită. În fiecare zi.

  • ”Era 25 de lei de săpat o groapă, luau ciolanele le puneau în cutie, scriau din familia cui e mortul”

Despre perioada strămutării, odată cu ”închiderea” lacului, bătrânul Ștefan Ursu vorbește cu durerea omului condamnat să rămână: ”Cei care au fost deștepți, au plecat primii și au primit și bani mai mulți. După aia s-au subțiat fondurile și 3 luni de zile s-au sistat, nu s-a mai dat niciun ban. Veneau boieri din București, din minister și se plimbau la deal, aveau niște pălării mari, cum erau pe timpuri. Și lăsau mașina mai jos, că nu putea urca, era locul strâmt. Ne spuneau că n-o să avem școală, n-o să avem biserică, n-o să avem cooperativă, nici doctor, nimic. N-a fost aprobată vatră de sat. Biserica a stricat-o și au luat-o, și am făcut noi biserică și drum cu târnăcopul. A fost și școală, pentru clasele I-IV. Nu mai sunt copii. Devale unde erau crâșmele pe timpuri, era un gestionar. N-a vrut să plece, mai stătea, mai bea un sfert de vin și apa a crescut și i-a acoperit butoaiele din beci. S-a mutat, dar cu jandarmii, cu armata. Eu am rămas. Dacă stai o săptămână pe prispă nu vezi pe nimeni trecând pe drum, niciun om. Dacă trece vreo mașină. Oameni nu mai sunt, nu se mai nasc. Pe o femeie care a născut cu mulți ani în urmă, a dus-o băiatul meu la Bicaz. A luat-o cu mașina de jumatea drumului, născuse pe drum, i-a rupt un bătrân cordonul cu unghiile, nu avea cu ce. Și morții i-au luat din calea apelor, numai eu am rămas. Era 25 de lei de săpat o groapă, luau ciolanele le puneau în cutie, scriau din familia cui e mortul, numele. Au săpat șanț la biserică, au pus cutiile și din neam a venit cineva care a pus cruce la fiecare. Îs mai mulți localnici în cimitir decât sunt acuma în sat. Acolo mă găsiți și pe mine dacă mai veniți peste vreo două săptămâni”.

Cristina Mircea

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here