Gabriel Năfăreanu – omul care sărută mâini de bătrâni și dansează cu copiii săraci

0

O bătrână i-a ieșit în întâmpinare cu o lumânare aprinsă, când s-a dus să-i ducă un blid cu mâncare, o alta i-a dăruit un ștergar cusut de mâna ei. Pe nea Mihai l-a găsit într-un bordei, lângă un șobolan mort, și l-a dus la un azil. Pe un copil ud și murdar, l-a recuperat dintr-o magazie, unde-l încuiase mama lui. Și așa, cu fiecare întâmplare, de 4 ani, în inima lui au încăput tot felul de oameni pe care i-a îmbrățișat, i-a iubit și i-a ajutat. Se declară un om fericit. Viața lui se împarte între adunat cioburi de suflete, și culoare, zâmbet,  popcorn, vată de zahăr, praf de stele, Gașca Zurli sau clovni. S-a născut la Bicaz, pe 15 iulie 1979, lucrează la Complexul Adora și îl cheamă Gabriel Năfăreanu.

 

  • ”Noaptea citeam pe internet cum se crește un copil”

A vrut să fie ghid turistic, dar a renunțat la ideea de a merge la facultate, după ce tatăl (sever) l-a avertizat că va pleca de la casa lui dacă nu reușește. S-a înspăimântat. A devenit barman-ospătar și apoi baby-sitter, după ce o verișoară l-a chemat în Anglia să aibă grijă de copilul ei, care avea 3 luni.

Nu știam nimic despre copii, în afară de faptul că trebuie schimbați de pampers și hrăniți cu lapte. Noaptea citeam pe internet cum se crește un copil. Și l-am crescut până la 2 ani. Am adorat copilul ăla. Și am venit acasă, să-mi văd părinții. Spre finalul vieții lui, m-am împăcat cu tatăl meu. Din banii câștigați în Anglia am cumpărat o combină frigorifică și un pat pentru el. A murit pe patul cumpărat de mine. Era rău când am plecat înapoi, și după ce-am ajuns la Cambridge mi-a spus mama că a murit. Nu mai aveam niciun ban, n-am putut să mă întorc, pentru înmormântare. L-au îngropat pe tata de Mihail și Gavriil. Eu n-am postat nimic atunci. Eu sunt Gabriel, tata era Mihai și oamenii îmi spuneau ”La mulți ani!”, iar ai mei, acasă, îl duceau pe tata la groapă. După parastasul de 40 de zile. a murit fratele mamei, după alte 3 zile un prieten de-al meu și atunci m-am hotărât să vin acasă definitiv. Cedam psihic. Mama n-a știut că vin. Am sunat pur și simplu la ușă și i-am spus că am venit și nu mai plec. N-am să uit privirea ei. Era în depresie după moartea tatei. După un timp, a început să croșeteze lucruri colorate, iar eu am scris pe Facebook că vreau să mă duc la un orfelinat să donez niște jucării. Și am făcut rost de sute de jucării. Așa mi-am cunoscut colega. Pe Carmen. Este foarte credincioasă, foarte docilă, cu picioarele pe pământ, o femeie trecută cu greu prin viață. Eu sunt total aerian. Și am mers cu Carmen la familii sărace, la bătrâni, ne-am încărcat cu niște experiențe, am luat dramatismul lor și l-am transformat în bucurii. Și apoi am cunoscut-o pe Crina, Degețica GPS. Dacă te rătăcești cu ea în junglă, sigur găsește o cale să iasă de acolo. Amândouă sunt niște fete extraordinare. Le iubesc!”.

 

  • ”Am găsit-o pe bătrână scormonind în cenușă, căutându-și ochelarii de vedere”

Născută din dorința de a deveni un mesager al faptelor bune, de la oamenii care dăruiesc, către cei care au nevoie de ajutor,  ”Asociația Oamenilor Simpli”, creată de Gabriel, Carmen și Crina,  a reușit să aducă bucurie, să ridice o casă, să umple mese, să repare suflete și, mai ales, să arate că omul nu de judecată duce lipsă, ci de ajutor. Gabriel, el însuși un ”bad boy” cu ani în urmă, a înțeles că cel mai scurt drum spre fericirea personală este fericirea celor din jurul lui.

Mă duc și îmbrățișez copiii, nu numai că le duc mâncare, mă joc cu ei și intru în sufletul lor și stau, și-i acult. Și așa fac și cu bătrânii sau cu cerșetorii din Bicaz, toți sunt prietenii mei. Îmi place să cred că Dumnezeu mi-a dat șansa să lupt cu mine însumi și apoi mi-a dat ocazia să cunosc oameni frumoși. În golurile inimii lovite, punem dragoste și frumusețe. Și ne-am întâlnit 3 oameni, cu sufletele rănite, și am făcut o asociație, pe care am deschis-o datorită șefului meu, care mi-a dat bani pentru taxe. Uneori avem bani în asociație, iar noi trei nu avem cu ce să bem o cafea, dar ducem de mâncare la oameni. La zeci de oameni. Din Ceahlău, Izvorul Alb, Secu, Bicaz Chei, Dămuc, Bicazu Ardelean, Tarcău, Straja, Piatra-Neamț, Dochia, de oriunde este nevoie. Mulți au copiii plecați și sunt părăsiți. Nea Mihai a fost probabil băiat rău în tinerețe. Și-a bătut nevasta, și-a bătut copiii, doi au murit, unul a plecat în lume, nici nu vrea să audă de el. Pot eu să-l judec pe nea Mihai? La Ceahlău a ars casa unor bătrâni, cea pe care o construim acum, și când am ajuns, am găsit-o pe bătrână scormonind în cenușă și căutându-și ochelarii de vedere. Am mers cu ea la control la ochi, prin ajutorul unei alte doamne am fost și la un control la inimă, că nu mai avea nici rețetă, nici nimic, am luat-o de la zero cu ea. Biata mămăiță s-a dus la Doamne, Doamne între timp. I-am făcut noi parastasul de 40 de zile. Altfel, cred că primesc un mesaj la 3-4 zile de la fete de 18 ani care au copil mic și au nevoie de pampers. Am cunoscut o mămică cu 3 fetițe. Pe prima o făcuse la 16 ani. Statul n-a investit în acești oameni, să-i educe. Trăia într-un vagon cu copiii ăștia. Primărița de Tașca, o minunăție de om, le-a făcut casă. Am fost de multe ori acolo. La Ardeluța, am luat un copil dintr-o magazie. Mămica trăia cu un concubin și avea 8 copii, nu 2 sau 4. Știți câtă navetă am făcut eu la Ardeluța pe banii mei? Copilul era ud acolo, încuiat, pe întuneric. Ați văzut filme de groază? L-am luat acasă, l-am spălat, i-am dat haine, ne-am uitat la desene animate”.

  • ”Eu știți cum le spun la oamenii mei amărâți? Oamenii invizibili, că nu-i vede nimeni”

 

N-o s-o uit niciodată pe tanti Maria, o bătrână din Izvorul Alb. Eram cu preotul de acolo, ne-am dus la ea să-i ducem de mâncare și ne-a întâmpinat cu o lumânare aprinsă. Bătrânii noștri nu cer niciodată nimic, s-au învățat să nu aibă. O altă bătrână târâia un scaun și o mătură după ea. Așa se chinuia să măture, sprijinidu-se de scaun. Era în Capșa, în Bicaz. Avea o casă mică și albastră. Și duc eu ajutoare acolo și zice : ”Vai mamaie, dar nu mie mamaie, că eu am o pensie de 8 milioane”. Și mi-a dat un ștergar de ăla mic, făcut de ea. Îl am acasă, la loc de cinste. Acum e moartă mămăița. A fost taxatoare de bilete la muzeul din Bicaz, care acum e o ruină. Eu știți cum le spun la oamenii mei amărâți? Oamenii invizibili, că nu-i vede nimeni. Ne mai trebuie vreo 300 de ani să eradicăm sărăcia și pensionarii noștri să nu vândă verdeață la piață, ca să supraviețuiască. Am fost o dată cu un prieten, Bogdan Ardeleanu, la o mămăiță să-i ducem ajutoare. Și ea  făcuse 6 plăcinte. Ne-a dat 3 plăcinte să mâncăm, că suntem obosiți de pe drum. Astea sunt pentru mine lecții de viață”.

Acum doi ani, Gabriel și-a donat ziua de naștere. Și a avut parte de o altă lecție de viață. A adunat o căruță de copii săraci, a făcut rost de un tort mare, șefii lui l-au ajutat cu mâncarea, s-a jucat cu copiii și i-a lăsat să facă ce-au vrut ei. Și la un moment dat, l-a observat pe Claudiu, care ținea un șervețel, cumva cu grijă, în mână. I-a arătat unde ar putea să-l arunce, iar el i-a spus că șervețelul avea și conținut: bucățica de tort primită. O păstra să o ducă mamei lui. Claudiu este unul din cei 8 copii ai mamei de la Ardeluța. A doua zi, cu ajutorul unui om cu suflet, Gabriel i-a dus lui Claudiu un tort întreg.

  • ”Cobor din microbuz, ajung pe trecerea pentru pietoni, văd o mașină albastră venind și parcă mi-au înghețat picioarele”

Eu sunt mesagerul faptelor bune ale altor oameni. Mi-e drag de mor să le dau jucării copiilor. Hainele le mai refuz, sunt și haine rele, dar jucării nu refuz niciodată. Am răsturnat saci de jucării în casele oamenilor amărâți și copiii – nu vă dați seama cum făceau. Am îmbrăcat un prieten bun din Bicaz în Moș Crăciun, l-am luat cu mine și am intrat în fiecare casă de copil sărac de la Bicaz Chei, până la Straja și Oanțu. Anul trecut am fost la Dochia, eu eram clovnul lui Moș Crăciun, și strigam copiii să urce pe scenă și le dădeam jucării. Oamenii simpli ajută. Bogătanii nu, ei sunt undeva sus, nici nu se uită la mine. Oamenii care au credință sunt altfel. Eu înainte am fost ateu convins, voiam să sparg troițele cu pumnul, așa mă luam de gât cu Dumnezeu. Că de ce mi-a dat un tată sever, că de ce nu am fost iubit, că de ce, că de ce…  Și într-o zi, eram în microbuz spre Piatra-Neamț, lucram la un magazin, și am intrat în vorbă cu cineva, care mi-a spus că ar trebui să cred în Dumnezeu. Eu o țineam cu ale mele, că nu face Dumnezeu nimic, că eu cred în mine, din astea…Cobor din microbuz, ajung pe trecerea pentru pietoni, văd o mașină albastră venind și parcă mi-au înghețat picioarele. M-a luat pe capotă, m-a trântit, putea să fie o tragedie. Și atunci am început să înțeleg. Dumnezeu mi-a trimis un mesaj. Și m-am schimbat. Mai am de lucrat, dar acum, seara când ajung acasă spun ”Îți mulțumesc Doamne pentru ziua asta!”. Chiar dacă a fost grea, chiar dacă a fost ușoară. Și am uneori zile atât de grele și la muncă, și în viață, și am dezamăgiri, dar mereu spun ”Mulțumesc Doamne!”. Și trebuie să vă spun de Alexandra, fata care ne face pagina noastră de Facebook. O fată în cărucior cu rotile. Am cunoscut-o aici, la complex. Aveam trandafiri pe mese în restaurant, și am luat unul, i l-am pus în păr și i-am spus că este foarte frumoasă. Erau cazați la o căbănuță și se chinuiau părinții să urce căruțul cu tot cu fetiță. M-am dus și eu să ajut și mi-au spus că au fost la baraj și au încercat să plimbe fata cu vaporașul, dar sunt scările alea acolo și n-au putut să o coboare. Un vis de-al ei era să se plimbe cu vaporul. Am sunat la șefa de acolo, a găsit 4 vlăjgani să o coboare și a doua zi am plimbat fetița cu vaporașul. N-am să uit niciodată cum mi-a spus Alexandra: ”Mi-ai făcut viața fericită!”. Și acum, ea ne face pagina de Facebook”.

Gabriel, om cu serviciu, cu mamă care îl așteaptă măcar să șteargă praful, și cu ”oamenii lui” care îl caută ori de câte ori li s-a întâmplat ceva sau nu au, pur și simplu, ce mânca, nu mai are timp nici să se gândească la el însuși. Nu se ocupă doar cu ”Asociația Oamenilor Simpli”, este voluntar la ”Crucea Roșie” și la ”Bicazul nostru”, cea mai recentă acțiune datând de acum câteva zile, când a fost să adune gunoaie de pe malul râului Bicaz. Nu are un ban pus deoparte, dar nici nu-l preocupă să adune, cât îl preocupă să dăruiască și spune deschis că este extrem de fericit, pentru că el are totul. Deci și dorințe, și planuri, de la a duce copiii săraci la mare, până la a duce bătrânii săraci să vadă mănăstirile la care n-au ajuns niciodată. Și mai vrea ceva…

Îmi doresc să văd un oraș fericit, în care să nu se vorbească despre facturi, despre nenorociri și despre greutăți. Eu mă duc să plătesc facturile zâmbind, că și dacă sunt încruntat, tot trebuie să le plătesc. Visul meu este să văd oamenii că se îmbrățișează, pentru că nu se mai ating în ziua de azi, nu mai dau nici măcar noroc. Și să-i aud vorbind despre lucruri faine, despre proiecte, parcuri, clovni, culori și să umblu cu o pancartă de gât pe care să scrie: ”Ofer îmbrățișări gratuit!”. Când a început pandemia, eu mi-am desenat pe mască un zâmbet, cu marker-ul, și așa mă duceam în magazine. Doar ca să văd oamenii un pic mai fericiți”.

Cristina Mircea

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here