În Basarabia era profesor. La scurtă vreme după ce s-au deschis granițele, a venit, cu familia, în România. A lucrat, ani de zile, ca paznic de noapte la Piața Mărăței. Ziua scria. Pe umă a devenit paznic la o bancă. Evoluase. Scria până noaptea târziu. Acum câțiva ani s-a întors în Basarabia. Și încă scrie. Aceste 3 schițe abia i-au fost publicate într-o revistă de cultură. Sunt scrise la Piatra-Neamț.
N E G R U C O R B, N E G R U C O R B
Intrarea, pentru majoritatea vizitatorilor, în primăria din Piatra-Neamț, e prin curte. Urci patru, cinci trepte, lăsând în spate gardul de piatră, cam la o aruncătură bună de chiștoc, și ești în primul coridor, care e și sală de așteptare. Sunt aici de pe la nouă, ca să nu prind rând. Lume multă. Dacă intri joia și e lume puțină, înseamnă că primarul e plecat și primește adjunctul. Te înscrii lunea pentru audiență, și joia aștepți rândul. E unșpe și ceva și sunt plictisit de repetarea în sine a acelorași fraze pe care va trebui să le spun. Ceva de tipul: Domnule primar, sunt conștient de faptul că toată lumea vine să vă dea, numai eu am venit să vă cer (sau va zâmbi, sau va sta țeapăn); și eu vreau să fac o cărțulie, dar nu am nici un ban; directorul editurii mi-a zis că doar dumneavoastră ați putea să mă ajutați, dacă ați putea. Și mă simt intimidat că trebuie să cer, și mi-e lehamite. Azi e a patra oară când vin și sunt obosit de propriile emoții consumate în gol. Mai sunt cinșpe persoane până voi fi strigat și mai am o țigară. Ies să o fumez pe trepte. Când îmi aprind țigara zic: o, ca să vezi…, o muzică cunoscută…, cum de a îndrăznit să se audă în stradă, unde răsună numai ieftinătură lipicioasă și vomitivă? În spatele gardului pomenit – o stradă pavată. Peste drum o casă drăguță. Nu fiecare își poate permite o asemenea căsuță. Curte mică, cu iarbă. De la poarta din lemn ornat, prin iarbă – cărare din dale de piatră. Muzica vine din camera de la etaj, prin ușa deschisă spre o terasa de lemn. Pe terasă – o femeie. Ia o gură de cafea și se plimbă cu țigara între degete. Să fie trecută de patruzeci? Totuși e un pic de distanță… Are păr negru bogat, lăsat liber… și îl leagănă în ritmul muzicii. E înaltă și în pijama largă. Femeia aceasta trăiește muzica fără să țină cont că o face în prezența cuiva! Simt cum ochii mei prind viață. În țara unde oamenii își acoperă cu echilibru și politețe sentimentele refulate, o femeie trăiește muzica în văzul trecătorilor… Pe stradă trec două bătrâne. Se opresc. Privesc spre terasă. Un fior rece îmi trece din creștet până în călcâie. O tristețe dulceagă îmi încleaștă sufletul. De ce ?! O, nu! Nu! Femeia de pe terasă se aproprie repede de balustradă. Strigă celor două din stradă: știți de ce sunt atât de fericită? fiindcă ascult „Simfonia destinului” de Beethoven! Și se îndepărtează de balustradă, continuând să se miște pe terasă. Cele două din stradă comentează un timp, apoi pleacă. Ei! urlu în gând către femeia de pe terasă, nu mai bea cafea! Auzi tu? Nu mai bea cafea… Ea se plimbă încolo, încoace; se aproprie, se depărtează; își agită brațele. Negru corb, negru corb! Iar ți-ai încleștat ghearele în sufletul meu… Femeia își scoate pantalonii de la pijama; se lasă în șezlong, ia o carte, o lasă; își îmbracă pantalonii de la pijama, se plimbă agitată. Femeie frumoasă, vreau să-ți mângâi părul tău negru ca smoala. Am să te cuprind și am să te legăn ușor, ușor. Și norii vor luneca încet sub clar de lună ca lebedele grațioase din muzica lui… Și n-o să mai fii singură, femeie frumoasă. Scoate-ți hainele, puneți-le la loc; fă ce vrei; dansează, cântă… Numai nu zbura! Auzi tu? Numai nu zbura! Fir-ar să fie! Sunt patru metri până jos. Și jos – dale de piatră! Să nu-ți treacă prin cap să-ți iei zborul, femeie frumoasă… Încetează muzica. Apare o adolescentă. Vorbește ceva. Ambele intră în cameră. La poartă opresc doua mașini. În curte intră un bărbat „ bine”, după el unul în halat alb, urmat de un polițist. Toți trei intră în casă după un timp apare femeia. Aleargă în pijama. Polițistul o ajunge la poartă. O ia de braț. Femeia strigă: lăsați-mă! ce aveți cu mine? lăsați-mă. Femeia vrea să se salveze trecând strada în fugă. Dar aleargă direct spre ambulanță. Polițistul doar se ține cu o mână de brațul ei. Din ambulanță coboară iute un al doilea bărbat în halat alb. O prinde de celălalt braț. Ambii o conving de ceva și ușor o urcă în ambulanță. Portierele se închid după toți trei. Nu durează mult și din casă ies bărbatul „ bine” și cel în halat alb. Se mai discută în stradă. Pe aici predomină boala aducerii a o mie și unul de argumente. Mașinile pleacă. Și e liniște. De fapt, Piatra Neamț e un oraș liniștit. Duc țigara la gură. Nu mai pot trage din ea. S-a consumat. Filtrul e topit la capăt și rece. În gură – putoare de materie sintetică arsă. Mă ustură degetele arse. Intru în interior. Pe coridor, lume puțină. Acum urmez eu, apoi dumneata, zice un nene. Mi se pronunță numele. Intru. Bună ziua. Mă așez. Două tinere cu moaca proaspăt scoasă de la frigider, flanchează pe omul de la birou și notează ceva în registre. Eu: nu cred că mă puteți rezolva…, îmi trebuia domnul primar… Domnul care l-a înlocuit pe primar: atunci, de ce ați venit la mine?! Eu: asta mă întreb și eu, (în gând: m-am înscris în audiență la tine, boule?) Vă doresc o zi bună. Mă ridic. Ies. Luni o s-o iau de la capăt. Trec de poarta primăriei și mă gândesc că nu cunosc o groază de lucruri. Adică bucata aia se numește „Simfonia destinului”… Negru corb, negru corb! Numai pe tine te am. Cramponat de suflet.
O POVESTE SCURTĂ
Noapte caldă de mai în Piatra-Neamț. Verdele explodase în tot orașul. Într-un colț din părculețul de lângă Teatrul Tineretului, pe o bancă solitară, ședea o femeie. Se apropie un bărbat. Se așeză pe aceeași bancă. Nu zise nimic. Într-un târziu, scoase din buzunar un pachet și oferi femeii o țigară. Femeia o luă. Acesta se dă la mine, gândi ea și spuse: mulțumesc mult; foarte drăguț din partea dumneavoastră. Bărbatul oferi foc. După un timp zise: frumoasă noapte. Mă ia cu peisajul, gândi femeia și spuse: splendidă. Bărbatul zise: în o asemenea noapte ai impresia că ești fericit; nu aveți sentimentul că sufletul se dilată? că ați putea zbura? Acesta se bagă în sufletul meu, de fapt, vrea să mi se bage sub fustă, gândi femeia și spuse: ba da, aveți dreptate. Bărbatul spuse: parcă ai vrea să faci ceva …; ceva … De ce să nu faceți, dacă vă tentează? spuse femeia și gândi: o să înceapă să mă pipăie; îl plesnesc, de-l sparg. Într-adevăr, de ce n-aș face-o? zise bărbatul și se ridică de pe bancă. Scoase de undeva o funie subțire și rezistentă, urcă cu picioarele pe bancă și aruncă un capăt de funie peste o cracă. Celălalt capăt, în formă de laț, și-l îmbrăcă în jurul gâtului. Femeia privea cu ochi dilatați. Bărbatul întinse funia. Mai dădu peste cracă, de mai multe ori, capătul liber al funiei. Când se convinse că funia e fixată bine se desprinse de bancă, începând o mișcare de pendul. Femeia exclamă: vai!!! Nu știu ce fel de copac era acela, numai că, sub greutate, creanga se îndoi. Când bărbatul ajungea cu vârful pantofilor de pavaj, creanga se ridica. Neavând cunoștința pierdută, bărbatul strânse picioarele sub el. Creanga se îndoi, se îndoi și se frânse. Bărbatul se tăvălea sub cracă, pe cărarea pavată a părculețului, horcăind și trăgând cu mâinile de funia din jurul gâtului. Femeia își spuse: acesta face parte din cretinii cărora nu le reușește niciodată nimic. Aruncă țigara, își luă gentuța și plecă plictisită.
24 Ș.C.L.
pentru Crista
Sibi deschise ușa. Să vă dea Domnul sănătate; daaați-mi și mie de o pâine! scânci ologul. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Sibi deschise următoarea ușă. Ăăăă…, făcu ologul a pagubă. Privești, privești…, spuse Moartea și făcu vânt coasei. Coasa reteză de la mijloc sacul legat la gură. Totul căzu grămadă pe jos. Din tăietura sacului se ridică încet o ceață alburie. Moartea deschise ceva ce ar fi semănat cu un clasor, apucă ceața alburie și o puse pe o pagină. Închise clasorul și își luă coasa. Asta ți-e meseria? întrebă ea neutru. Nu-ți este frică? Bine, pleacă la treburile tale. Și Sibi plecă. Haideți fetelor, zise șeful. Sunt și eu om. Vreau să ajung mai devreme acasă. Șah! declară regele. Mda…, spuse celălalt rege, nu e o problemă… Vom sacrifica un pion. Nu eu! strigă revoltat pionul mutat. Eu vreau să ajung pe ultima linie! Aha… Majestatea sa dorește să-și lichideze paranoicii cu mâinile mele… Totuși unii pioni au o educație proastă, ce zici? întrebă regele. Da…,se bâlbâi Sibi și avu copilăreasca senzație că regele o va prinde cu mâna lui atotputernică și o va împinge sub focul mitralierelor dușmane. Prostii, își spuse ea și plecă. Se lovi întâmplător de tipul din fața oglinzii. Uită-te la distanța dintre jarul de țigară real și cel reflectat de oglindă, zise tipul. Dacă mișc țigara spre oglindă cu un centimetru, distanța se micșorează cu doi centimetri… De aia rămâi în întuneric, ca să-ți tâmpești mintea cu sofisme? întrebă Sibi. Bicisnicul, gândi ea și intră în baie. Pe polița de deasupra chiuvetei – briciul lui. Briciul uitat de el. Lama briciului trecu fulgerător peste încheietura mâinii. Se cutremură de o durere dulceagă. Înfiorător fu contrastul sângelui picurând pe chiuveta albă. Sunt impulsivă și violentă, gândi ea și așeză plapuma copilului. Numește-mi o planetă, o rugă copilul. Terra, spuse Sibi. E în sistemul nostru solar? întrebă copilul. Dormi, sistemul meu solar. Dormi, universul mamei, spuse ea și mângâie spinărușa copilului. Căutând în sertar crema de față, găsi niște prezervative. Le făcu vânt pe geam. Dar se răzgândi. Aruncă pachetul înapoi în sertar. Luă crema. O puse îndată la loc. Veni în fața oglinzii. Își trecu mâinile prin păr. Degetele se încleștară de plete. Trase cu putere. Gura se deschise enorm de mare. Din hăul sufletului izbucni un aaaaaaa!!! interminabil. Tăcerea reveni temătoare și tremurândă. Când piere zbuciumul sufletului, atunci apar ridurile, spuse oglinda. Du-te-n mă-ta! strigă Sibi oglinzii. Se trânti în pat. Își acoperi fața cu mâinile. Doamne, șopti ea, atâtea uși, și nici o ieșire… Nu mă părăsi… Dumnezeul meu, ești idealul meu intangibil… Nu mă părăsi, ultima mea iluzie. Luă de pe noptieră telecomanda. Apăsă butonul somn, întunericul căzu. Apăsă butonul deșteptare. Întunericul se retrase. Se ridică din pat și deschise ușa. Vai, se precipită ea, masca… Am uitat masca. Se reîntoarse. Deschise ușița dulapului. Ceva căzu. Sibi ridică de pe jos masca. O îmbrăcă. Îi venea perfect. Îmi stă bine, își spuse ea, fără să observe că masca se deformase puțin în cădere. Domnul să vă miluiască, spuse ologul. Cu sfânta zi de astăzi… A, dumneata erai… Sibi trecu în următoarea încăpere. Asta nu dă niciodată nimic, bolmoji ologul și se ridică într-un picior. Trase de o sfoară și își eliberă de la spate cel de al doilea picior. Mi-a amorțit de nu pot să calc în el, bodogăni cerșetorul și se deplasă șontâcăind în direcție inversă.
Victor Fulga
