Michael de Styrcea și Mirel Grumăzescu – doi dintre oamenii care au readus la viață domeniul Văleni

Într-o țară în care patrimoniul cultural se pierde în hățișul dintre birocrație și lipsa de fonduri (a numărat cineva câte cetăți, case boierești și biserici vechi sunt în ruină și nu mai au timp să aștepte?), exemplul personal, confirmat prin recunoaștere, este o victorie. Iar victoria salvării unui monument este cu atât mai meritorie cu cât se ”ctitorește” fără sprijin guvernamental sau european, cu specialiști dedicați, cu grijă, cu respect și cu iubire. Un astfel de mecanism, care a adunat oamenii potriviți laolaltă, a făcut posibilă restaurarea conacului Styrcea din Văleni. O casă simplă, reședință boierească de la țară, a renăscut și a devenit ”înveliș” de gânduri,  muzică și vers. Renașterea conacului din inima satului a întregit un ansamblu unic în județul Neamț: casa boierească, biserica, clopotnița și parcul – care are, printre mulți arbori valoroși, și o specie unică în Europa. Meritul acestei renașteri, cu sensul profund al liniștii sufletești este, în primul rând al moștenitorului domeniului – baronul Michael de Styrcea, care trăiește în Marea Britanie, are respect pentru memoria înaintașilor săi și a găsit, cumva, cei mai potriviți oameni care să lucreze, cu toată priceperea lor. Primii au fost, incontestabil, arhitecții, apoi constructorul, restauratorii, designerii, peisagiștii. Desigur, fiecare om care a muncit la acest proiect are de spus o poveste.

Povestea constructorului: Mirel Grumăzescu, directorul general al Grumtech SRL, firmă cu viață de 20 de ani. A lucrat 6 ani la proiectul de restaurare, la început cu un pic de teamă că ar putea să nu facă față exigențelor, apoi cu mai multă încredere, permanent cu mare atenție și, mai ales, cu iubire. În timp, a legat o prietenie frumoasă cu baronul Michael Styrcea, proprietarul domeniului din comuna Văleni, iar această legătură a creat premisele unei colaborări care va continua, pentru că povestea domeniului Styrcea nu se oprește aici. Restaurarea conacului este doar un prim pas, excelent făcut. O primă confirmare a venit la ediția a XIII-a a Bienalei Naționale de Arhitectură, unde a fost premiat proiectul de renovare și reamenajare realizat de arhitecții Șerban Sturdza și Mihai Șulea și pus în operă de Mirel Grumăzescu, iar a doua confirmare s-a concretizat prin premiul primit la prima ediție a Galei Patrimoniului Cultural Nemțean.

Povestea proprietarului: Michael Edward David Styrcea, moştenitorul boierului Ion Victor Styrcea, a fost membru al Camerei de Comerț la Londra precum și al Consiliului de Afaceri, director al „Merry Opera Company Ltd.”, Kent și sponsor principal al Orchestrei Simfonice din Londra. A investit o parte din veniturile rezultate din moșiile tatălui său din România în conacul de la Văleni.

• Interviu cu proprietarul: ”A fost un omagiu adus memoriei tatălui meu, unchiului, mătușii, precum și generațiilor anterioare ale familiei Styrcea care locuiseră acolo”

– Cum ați perceput responsabilitatea dumneavostră față de domeniul Vâleni?

– Tatăl meu a devenit refugiat în Marea Britanie după Al Doilea Război Mondial și instalarea comunismului în România. Iubea domeniul Văleni și era foarte trist că nu se mai putea întoarce acolo; vorbea despre asta în fiecare zi și îmi spunea multe povești despre momentele pe care le-a trăit la Văleni. În 1998, am avut ocazia să vizitez România. Am fost foarte interesat să vizitez Văleni și să văd locul despre care tata îmi povestise atât de mult. Dar eram complet nepregătit pentru șocul emoțional de a mă afla, de fapt, acolo. Vorbind cu localnicii care cunoșteau sau lucraseră pentru familia Styrcea; văzând mormintele și memorialele membrilor familiei din interiorul Bisericii Văleni; apreciind frumusețea uimitoare a locului în general și a parcului în special s-a creat combinația care mi-a schimbat percepția de la curiozitate, la începutul unei relații de iubire.

Când Guvernul Român a permis restituirea terenurilor și a proprietăților luate în perioada comunistă, am început procesul de revendicare a conacului și a parcului. Procesul nu a fost ușor, dar în cele din urmă a avut succes. Așadar, când școala a eliberat conacul și s-a mutat la Moreni, am decis că voi restaura conacul și parcul, redându-le gloria de odinioară. Ar fi devenit nu doar casa mea din România (vin din Anglia aproape în fiecare lună), ci și un exemplu de restaurare a unei părți din bogatul patrimoniu al României. A fost un proiect lung, dar fascinant, care a combinat restaurarea caracteristicilor originale, cu instalarea discretă a utilităților moderne. Mai presus de toate, a fost un omagiu adus memoriei tatălui meu, unchiului, mătușii, precum și generațiilor anterioare ale familiei Styrcea care locuiseră acolo.

Simt o profundă responsabilitate pentru această proprietate și am planuri pentru viitor, pentru a deschide acest loc mai mult către artă și a aduce împreună pictori, muzicieni, poeți. Planul de a deschide reședința pentru artiștii de mare succes a fost pus în aplicare de câțiva ani și intenționez să creez noi spații pentru concerte și alte evenimente culturale, dar într-o manieră sensibilă, care să respecte caracterul special al locației.

– Ce sentimente aveți pentru oamenii care au lucrat cu toată priceperea pentru a face o restaurare extrem de reușită?

– Sunt foarte mândru și foarte recunoscător! Nu aș fi putut realiza restaurarea fără pasiunea, angajamentul, abilitățile și dăruirea atâtor oameni. Primul loc trebuie să revină arhitectului Serban Sturdza și echipei sale de la Prodid, oameni care au înțeles profund istoria, structura și funcția conacului și au creat un design care i-a respectat valoarea de patrimoniu, actualizată cu facilități moderne. Al doilea loc revine domnului Mirel Grumăzescu și echipei sale de la Grumtech, care au efectuat majoritatea lucrărilor de restaurare cu asistența multor specialiști subcontractori. Mulți alții, prea numeroși pentru a fi menționați individual, au jucat un rol important: ingineri, arhitecți peisagistici, restauratori de mobilă, experți în conservare din București, specialiști în iluminat, experți în parchet, designerul și constructorul bucătăriei etc.

Știu că și ei se mândresc cu contribuția lor și mai ales cu faptul că abilitățile le-au fost recunoscute, proiectul fiind distins cu premiul I la categoria „Restaurare, Consolidare, Clădiri restituite comunității” la Bienala de Arhitectură din România în 2018.

– Cum vă simțiți când știți că domeniul a fost clasat și acum face parte din patrimoniului cultural al României?

– Fericit, că munca uriașă din proiectul de restaurare a fost recunoscută oficial. Mândru, că am jucat un rol modest în refacerea unei părți importante din patrimoniului cultural al României și al județului Neamț. Mulțumit să știu că investiția semnificativă în proiect a fost în beneficiul economiei locale. Încrezător că abilitățile și experiența dezvoltate în timpul procesului de restaurare pot fi utilizate pentru alte proiecte similare Și fericit că mi-am atins obiectivul personal de a saluta memoria strămoșilor mei.

Acum există în Văleni un ansamblu extraordinar de patru monumente istorice: biserica, clopotnița, conacul și parcul, toate situate împreună în inima satului. Cred că acest lucru este unic în județul Neamț.

Acesta nu este sfârșitul planurilor mele pentru Văleni. Urmează și altele!

• Mirel Grumăzescu: ”Dumnezeu a binecuvântat locul dintru începuturi și de aceea el a fost populat doar cu oameni cu credință, care au întreținut starea asta”

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră domeniul Văleni?

– Interesantă întrebare. E a doua casă. Sunt foarte legat, simt așa, că parcă locuiesc acolo. E un loc în care întotdeuna mă duc cu mare, mare dragoste, un loc în care mă simt extraordinar de bine. Un bine din ăsta care e de sus. Eu zic că Dumnezeu a binecuvântat locul dintru începuturi și de aceea el a fost populat doar cu oameni cu credință, care au întreținut starea asta. Pentru că domeniul a trecut prin perioade foarte grele. Am citit o cărticică scoasă de unul dintre foștii preoți parohi ai bisericii ctitorite de Cozma Șarpe la 1519, și preotul acesta a făcut o radiografie a vremurilor și a început cu perioada de după război, când a ajuns acolo și era foarte tânăr. Totul era distrus, totul era într-o paragină, lumea era foarte săracă, deci locurile au trecut prin timpuri grele și totuși au rămas curate și frumoase. Ecaterina Stârcea (Văleanca) a fost cea care a adăugat o aripă clădirii vechi a conacului, a rectitorit biserica prin adăugarea turnului clopotniță cu ceas, a zidurilor de incintă, deci ea și-a pus amprenta asupra locului aceluia. Testamentul ei a fost contestat în justiție de niște rude îndepărtate care au încercat să demonstreze că nu era în deplinătatea facultăților mintale când l-a scris. Au vrut să anuleze testamentul, dar n-au reușit. Ecaterina Stârcea a avut un avocat foarte priceput, iar tot acest demers din justiție a fost cuprins într-o lucrare juridică după care învață studenții de la Drept.

– Asta arată că Dumnezeu a ocrotit încă o dată locul și nu l-a lăsat să ajungă pe mâini greșite.

– În 1948 au venit rușii, iar când au plecat au luat cu ei obiecte, am aflat asta de la niște oameni din sat, au furat tot ce s-a putut fura. Biblioteca a fost băgată pe foc sau luată de cineva. Nu mai contează, oricum s-a pierdut. Tot ce era de valoarea a dispărut sau poate chiar a fost distrus, pentru că n-a avut cine să aprecieze. Singurul lucru care s-a păstrat din vremurile acelea este o piesă de mobilier, biblioteca, dulapul practic, în care-și ținea cărțile baronul Styrcea. Este o piesă extraordinar de frumoasă, din lemn de stejar, pe care am găsit-o înghesuită într-o încăpere – fostul laborator de chimie al școlii, o cămăruță, nu știu cum a încăput acolo, pentru că piesa este impozantă. Nu era distrusă, dar era schilodită, fără uși, fără blazon, se țineau tot felul de substanțe în ea. Am reușit s-o scoatem de acolo și tot ne puneam întrebarea eu și domnul Styrcea unde o fi fost piesa asta de mobilier în conac. Într-o zi, uitându-ne pe niște fotografii am zărit, într-o imagine reflectată într-o oglindă, această piesă de mobilier, ca o umbră, și am văzut și blazonul deasupra. Noi începusem deja să restaurăm biblioteca, am lucrat cu o echipă de la muzeul de istorie din București – niște oameni extraordinari. Și am lucrat la restaurare după fotografia aceea.

-Cum l-ați cunoscut pe domnul Styrcea? Spuneați că Dumnezeu v-a adus împreună.

– Nu întâmplător. Făceam o lucrare prin sat, cred că la o școală. Și a venit la mine domnul primar Ionel Stoleru, Dumnezeu să-l odihnească!, și a zis că a venit un nobil englez căruia trebuie să-i retrocedeze conacul și niște pământuri și nu se înțelege cu el. Nu știa engleză. Și uite așa ne-am cunoscut, în 2008. Și am început cu lucrările la casa administratorului moșiei, pentru că domnul Styrcea nu avea unde să stea, se caza la Hanul Ancuței când venea. Și ușor, ușor am pus bazele unei prietenii sănătoase. Când a venit cu oferta să facem conacul m-am speriat că n-o să reușesc să fac față, mai ales că bănuiam exigențele domnului arhitect Sturdza. Dar Dumnezeu așa a lucrat și am făcut față cu bine.

– De unde aveți dragostea pentru monumente?

– Nu știu. Cred că așa m-am născut cu dragoste de cei care au fost înaintea noastră. Și întotdeauna m-am simțit așa dator. Nu pot să spun că am fost un pasionat de istorie, dar mi-a plăcut să cercetez viața oamenilor care nu mai sunt. Eram adolescent și mergeam în cimitirul Eternitatea din Iași și mă uitam la monumente și la fotografii, m-au fascinat întotdeauna fotografiile de epocă. Conacul mi-a luat 6 ani și n-am mai avut curaj să iau alte proiecte. Doamne cât am muncit la tâmplăria aia, era verde. Și sub verde, alt verde, până am ajuns la culoarea naturală a fost foarte greu. Noi am respectat cu sfințenie principiile restaurării, cu toate că aici era casa de la țară a familiei Styrcea, o casă curată, cu accente țărănești. Care acum a redevenit o casă vie, care trăiește. Când vine dl. Styrcea la conac și mai stăm de vorbă ca doi prieteni buni, mai vede câte o fisură pe undeva, e inerent să se întâmple lucrul ăsta, pentru că am folosit doar materiale clasice, n-am avut voie să folosesc ciment, am lucrat cu tencuieli numai din var și din nisip. Iar astea lucrează, mai apare câte o fisură. Și Michael mă întreabă dacă trebuie să se îngrijoreze. Și i-am spus că sunt lucruri normale, casa lucrează, nu e un obiect fără viață.

– Cum arată serile dumneavoastră cu el la Văleni? Sau zilele.

– De câteva ori pe an mă duc când nu e dumnealui acolo. Îi cer permisiunea să mă duc cu soția mea acolo și stăm un week-end sau 3 zile. Am văzut arborele de lalea înflorit în fiecare an. Când vine dl. Styrcea, iar eu abia aștept să vină, ne plimbăm prin parc, bem un pahar de vin, stăm la povești o vreme și după aceea mai discutăm planuri de viitor. Mai sunt acolo niște clădiri frumoase care trebuie făcute. Chiar la intrare este vechea seră a domeniului, o clădire cu expunere sudică, cu niște sisteme de încălzire prin pardoseală foarte interesante, cu niște canale. În seră erau ținute plantele exotice care nu rezistau iarna afară. Le-am văzut prin fotografii. Clădirea a fost cinematograf sătesc, apoi un fel de club, după aia a fost magazia de lemne a școlii și pe urmă s-a prăbușit. Am reușit și am descărcat-o, că era plină de lemne putrede, am scos acoperișul care era în colaps și au rămas zidurile. Există un proiect foarte frumos, avem și autorizație de construire și, dacă nu venea pandemia, îl începeam. Când începe lucrări, dl. Styrcea vine lunar să vadă cum merge treaba, să simtă pulsul. Are foarte multe idei. Fără el acolo, n-are niciun farmec…

Cristina Mircea