Dintr-un termometru vechi, o ramă de fotografie, câteva bețișoare de urechi, un evantai, două coji mari de nucă, distanțiere pentru faianță și o bucată de plasă dintr-un sac de cartofi poate să facă o adevărată poveste. Îl fascinează două teme: timpul și măștile. În trecerea lui prin timp, Cristian Petrescu a purtat masca de copil de trupă, masca de elev al liceului de artă, de grănicer, clovn, vitrinier, pictor-butafor, sculptor, artist parțial (ne)recunoscut, dar niciodată masca de actor. Deși i s-ar fi potrivit.
– V-ați imagina acum, la 65 de ani, că ați fi putut avea o altfel de viață?
– Nu cred. N-am copilărit ca toți copiii, am copilărit între oameni maturi, printre actori. Am fost iubit, ridicat în brațe, Ileana Stana Ionescu voia să mă înfieze. M-au făcut și artist în spatele statuii lui Ștefan cel Mare, eram așa de fericit că am primit o ”cocorație” dintr-un capac de bere turtit. Teatrul m-a format.
– Și cum de nu v-a format ca actor? Nu v-ați dorit niciodată să fiți actor?
– Sincer să fiu chiar trebuia să dau examen la teatru, era vorba chiar de talent. Dar…încăpățânarea tinereții. Nu suportam ideea să fiu dirijat de un regizor. Am făcut figurație, am trăit printre actori. Ai mei locuiau într-un bloc pe bulevardul Chimiei, într-un apartament cu 3 camere, una – cea din fața ușii era a actorilor, deci eram în casă cu ei, inclusiv Mitică Popescu a locuit cu noi. Repetau, vorbeau cu mama, cu tata, stăteau la o cafea, stăteau la televizor cu noi, pentru că noi aveam televizor și pe vremea aia erau puțini care aveau. După ce ai mei au divorțat, am rămas numai eu cu tata. Eu aveam 10 ani, fratele meu care avea un an a rămas la mama. Găteam cu tata, prăjeam ouă, chestii simple, dar le făceam cu tata. Și de asta gustarea din pauză veneam și o mâncam la teatru, la tata în birou. Plus că erau premiere și moțăiam prin teatru noaptea târziu.
– Și ați urmat cariera tatălui?
– Nu. El s-a angajat ca pictor și a devenit șef de producție, eu am rămas pictor butafor până am ieșit la pensie.
– Ce face un pictor butafor?
– Vine scenograful cu schița, șeful de producție împarte pe ateliere – tâmplărie, fierărie, tapițerie, croitorie, iar după ce termină fierarul de sudat scheletul sau tâmplarul face partea de lemn, vine tapițerul și îmbracă în pânză, și după aia vine pictorul și începe să coloreze. Eu am pictat, am vopsit și am mai făcut un lucru – statui. M-a ajutat mult faptul că am terminat un liceu de desen-sculptură, am făcut butaforie din polistiren, din carton modelat, din pastă de hârtie, am făcut și statui de 4 metri și decoruri imense pe care le patinam ca să dea aspect de piatră, bronz, metal vechi. Ori, pur și simplu, mobilier nou pe care trebuia să-l patinez să arate a vechi sau să-i schimb culorile. Oricare scenograf chiar dacă ia o mobilă de la un magazin din oraș trebuie să o modifice, pentru că altfel nu mai are drepturi de autor. Aceeași masă nu poți s-o folosești în două piese cu aceeași culoare, trebuie să schimbi ceva. La scaune la fel. Câte scaune am vopsit și am revopsit… Nu există decor în care să nu intervină și pictura.
– Ați fost doar omul din spatele scenei sau și spectatorul pieselor la care ați lucrat?
– Întotdeauna am văzut piesele, la foarte puține am lipsit, din cauze diverse, dar cam la toate premierele am fost. Noi, cei de la ateliere, nu aveam acces la repetiții, deci nu știam dacă e comedie sau dramă. Intuiam doar. Un spectacol este un ansamblu de lumini, culori și sunet, acum se folosește multimedia. E adevărat că mi-e dor de un decor de ăla greu la care muncești 3 luni. Au fost perioade când lucram la două spectacole deodată, pentru sala mică de la subsol și pentru sala mare, în paralel, scoteam două spectacole. Și există niște etape, de uscare, de patinare, care necesită timp.
– V-ați plictisit vreodată?
– N-aveam cum să mă plictisesc. Meseria mea era cea mai frumoasă. Și când eram vitrinier aveam câte 7 librării, am lucrat 16 ani ca vitrinier, încă dinainte de revoluție. O vitrină era concepută în așa fel – carte de copii, poezie, beletristică, apoi carte tehnică și carte politică – încât să nu se interpreteze nimic din alăturarea titlurilor. Trebuia să fii atent. După aia domnul Nicoară m-a chemat la teatru, ieșise la pensie cel dinaintea mea și avea nevoie de un om pregătit, pentru că erau niște spectacole grele. Teatrul este dragostea mea, deși am făcut astm bronșic în teatru. Lucram în același atelier cu tâmplarii, foloseam vopsele, diluanți, nu era protecția muncii la modul să-mi dea cineva lapte sau să-mi dea mască. În ultimul timp, de când a produs Kober vopsea pe bază de apă s-a liniștit treaba cu diluanții și cu mirosurile, dar praful de lemn a rămas. Și s-a folosit și lemn vechi, cu cari, apoi clădirea era veche cu tavane înalte, care n-au fost văruite niciodată și tot praful adunat zeci de ani în atelierul ăla când cobora, cobora în plămânii noștri. Am ieșit la pensie anticipat, cu 800 de lei, și anul acesta de drept.
– Și ați devenit altfel de artist.
– N-am studii superioare, nu pot intra în Uniunea Artiștilor Plastici, nu pot fi considerat artist. Dacă ar fi să comparăm cu alte țări, acolo contează talentul și realizările ca să fii artist. Eu cunosc pe plan local artiști care au expus în toată Europa, au făcut școala populară, au un talent extraordinar și totuși nu au fost primiți în UAP.
– După o carieră îndelungată, în care ați pictat de la statui până la mobilier, de ce masca vă atrage cel mai mult?
– Pentru mine masca înseamnă teatru, e în subconștientul meu. Acasă te trezești cu o față, somnoros, te duci și te speli, ai mâncat, ai băut o cafea, începi să-ți revii, când ieși în oraș îți pui altă mască pe stradă, ajungi la serviciu, deja ai schimbat masca, ești om serios, trebuie să-ți faci treaba, ai ieșit de la serviciu, ai altă mască cea de om obosit, ajungi acasă ai masca de familie, întrebi ce a făcut copilul la școală, iar dacă țipă nevasta la tine imediat ți-ai tras masca de mirare. Eu am făcut și foarte multă pantomimă, sunt laureat pe țară. Pantomima e o mască albă pe care trebuie să imprimi toate stările, asta am învățat la teatru.
– Câte măști are Cristian Petrescu?
– Imposibil de spus. Am și măști triste și măști vesele, am și măști gânditoare, am și măști de copilărie. Eu sunt foarte copilăros și foarte timid. Sunt și foarte zgomotos, îmi place să ascult muzică, mă bucur, explodez. Am rămas cu nostalgia copilăriei pentru că mai mult am stat între oameni serioși decât între copii. Ei erau partenerii mei de joacă, dar una este joci cu un om matur, care se preface copil, și alta e să te joci cu un copil.
– Ce nu vă place la oameni?
– Două lucruri care m-au afectat în viață: dorința nebună de bani și oarecum parșivenia. De ce să faci rău gratuit? Totdeauna am fost ca o carte deschisă și am fost lovit greu de tot. Și, totuși, am încercat să fiu bun.
– Aveți vreun regret major?
– Regretul major ar putea să fie actoria, am crescut și chiar am jucat pe scândura asta, că așa se spune ”scândură” și microbul intrat în sânge orice ai face, nu mai poți să-l scoți. Eu și când vopseam scena, mă simțeam fantastic. Am urcat pe scena asta mai mult decât a urcat orice actor. Ca figurant, copil de trupă, și apoi ca angajat al teatrului. Nopți întregi am stat și am lucrat pe scenă, era urgență! La teatru nu există sărbătoare! Dacă din cauza ta nu iese premiera, plătești spectacolul. Am lucrat două zile și două nopți ca să pictez cortina, desenul ăla de pe cortina teatrului e făcut de mânuța mea. Cu vopsea pe bază de bronz.
– Acum unde lucrați? În ce atelier faceți măștile?
– N-am spațiu de atelier, lucrez acasă, pe o planșetă. Numai noaptea, când e liniște în casă, până la 2-3, ascult muzică. Ziua nu pot. Ziua umblu prin oraș.
– Un pictor butafor, pensionat anticipat, lucrează de noapte?
– Pensia mea definită este de 1717 lei , după 40 de ani și câteva luni vechime, am avut 42 de ani e fapt, dar nu știu cum au dispărut 2 ani. Muncă neîntreruptă, eu când eram bolnav nu stăteam acasă. Gripă ceva, operații am avut vreo două și le-am făcut numai în concediu. Era conștiința. Știam că era nevoie de mine, nu avea cine să facă. Acum a fost angajată o manichiuristă în locul meu. Lucrez pentru că-mi place și pentru că mai vând. Eu a trebuit toată viața să lupt, să-i demonstrez lui tata că sunt bun, să-i demonstrez nevestei că și pensionar pot să mai fac ceva. Acum fac într-adevăr ce vreau eu. Ca să nu mă plictisesc, încep câte două, trei lucrări, fiecare altceva. Mai nou, fac tablouri în relief cu chit siliconic, îl lucrez cu cuțitul și pe urmă vin cu culoare. Am învățat de la teatru să nu folosesc un lucru făcut de alții, în starea lui naturală. Tot ce fac este legat de tehnici de teatru.
– Teatrul a fost casa dumneavoastră. Acolo ați crescut, v-ați format, ați creat. Cum ați simțit proiectul de restaurare care l-a mutilat?
– Teatrul a fost pregătit să devină cazino. Întâi s-a încercat cu teatrul, pe urmă cu Poșta veche. A fost scandal la București, la Comitetul de cultură și a eșuat proiectul. Dar lojele erau deja mărite, unele din cabinele pentru actori transformate în cabine de duș pentru dansatoare, cortina de fier care era concepută în caz de ardea ceva pe scenă să cadă ca să izoleze publicul de scenă, a dispărut. Toți pereții erau capitonați cu vată minerală, cu difuzoare băgate în interior și deasupra pluș din ăla gros. Vata fost înlocuită cu rigips și pe rigips au pus tapet care imită plușul. Acum este rezonanță. Ar trebui recapitonat, dar costă foarte mult. Au dispărut grilajele de la intrarea în sală, alea făcute manual, cu frunze, or fi pe la vreo vilă. Au dispărut 80 și ceva de calorifere de fontă și multe, multe altele. Erau scaunele tapițate, au fost smulse, o parte le-au dat la nu știu ce cămin cultural, iar o parte au rămas într-un depozit la Școlile normale, unde mai sunt decoruri și alte prostii. Au adus scaune chinezești, care au ajuns la un an după ce-au fost comandate, în care efectiv când s-a așezat Liviu Timuș nu încăpea, dar sunt și îngrozitor de incomode. Nu mai zic de acustică. Noi am avut stagiune permanentă cu Filarmonica din Iași și Filarmonica din Bacău. Vacanțele muzicale se făceau la teatru, acum se aude îngrozitor. Mă doare sufletul.
Cristina Mircea
N.B. O parte din lucrările lui Cristian Petrescu sunt expuse și acum la Coffee Lapsus by Arena, vizavi de teatru. O știre despre expoziție aici.
