La aproape 90 de ani, lele Floare (așa îi spune Iosif, care umblă pe coclauri) stă în spatele mesei cu opinci de toate mărimile și vorbește cu aceeași energie cu care, de șapte decenii, taie pielea, numără curelele și lucrează fiecare pereche cu mânuța ei. La Festivalul „Lada cu zestre” de la Piatra-Neamț, Floarea Cozmii din Runcu Salvei, județul Bistrița-Năsăud, a fost una dintre prezențele care nu puteau trece neobservate: mică de statură, în costum popular, cu glas hotărât și cu o memorie vie a unei lumi care aproape a dispărut.
„Eu nu iau marfa de colo s-o vând dincolo”, spune simplu. „Eu fac din mânuța mea, uite deștele mele cum arată”. În fiecare zi lucrează cam 10 perechi de opinci pentru adulți și 20 pentru copii. Are și pentru nou-născuți, roșii sau negre, toate lucrate după tehnici învățate acum zeci de ani. S-a măritat la 17 ani, iar soțul ei, care deprinsese meșteșugul de la bunici, a fost cel care a inițiat-o. După moartea lui, acum 19 ani, ea a rămas să ducă mai departe meseria.
Astăzi este recunoscută drept Tezaur Uman Viu și cetățean de onoare al comunei Runcu Salvei, însă dincolo de titluri, diplome și recunoaștere, rămâne aceeași femeie care vorbește despre opinci ca despre o datorie față de rădăcini. „Opinca, talpa țării, nu trebe s-o dăm uitării”, spune lele Floare, cu accentul ardelenesc curat, ca un patrimoniu în sine.
Povestea ei e una traversată de lipsuri și război. Tatăl i-a murit la Cotul Donului, iar mama a rămas văduvă cu trei fete mici. „Eu nu știu cine a fost tata, da’ mama ne-a dat ăia șapte ani de-acasă”, spune fără dramă în glas, cu o demnitate care impresionează. Casa ei din Runcu Salvei e un adevărat muzeu, iar oamenii îi trec pragul să vadă nu doar obiecte vechi, ci și un mod de viață dus mai departe prin muncă și credință.
Lele Floare vorbește despre meșteșug aproape ca despre o rugăciune. „E grea meseria. Întâi croiesc, găurile le fac cu preduceaua, cu potricala pe butuc și apoi trebuie tăiate curelele. Și eu nu grăiesc cu nimeni să nu greșesc la numărătoare, la opincile pentru oameni mari trebuie făcute o sută de găuri. Trimit în toate părțile prin curier, mă știe lumea. Am fost și la București, la televiziune, de 1 decembrie am fost, cu Iosif pe coclauri. Amu duminică, 80 de persoane au venit la mine acasă să mă sărbătorească. În 7 mai e ziua mea, a căzut joia, dar n-a putut veni domnul Menuț, cu televiziunea Ardealul numai duminică a putut, în 24 mai. La 89 de ani încă o duc bine”.
La vârsta ei, lele Floare continuă să meargă prin țară, să participe la festivaluri și la emisiuni televizate. Spune că Dumnezeu o ține și că are niște ”secrete”, dar nu le spune nimănui. Un singur lucru o nemulțumește: nu are cui lăsa mai departe meșteșugul confecționării opincilor: ”Amu de când nu știu a grăi, toți îs cu telefonul în mână. Nu mai învață nimeni, o zis că-i grea meseria, d-apăi e greu și a mânca”.
La „Lada cu zestre”, printre obiecte artizanale și costume populare, lele Floare nu este doar un meșter popular, ci o lecție vie despre memorie, muncă și încăpățânarea de a nu lăsa tradiția să moară.
Cristina Mircea
