Îmbrăcată în ia de mireasă a străbunicii sale, povestind unei familii din Brăila despre sumane, covoare, lăicere, țoale, marama pentru sărbători, fața de masă făcută cu croșetul și cojocelul din piele de miel. Așa am găsit-o pe Cristina Rășchitor în Muzeul sătesc din comuna Ceahlău, un muzeu unde nu doar că nu plătești taxă de vizitare, ci și primești un magnet de frigider cu Palatul Cnejilor sau Biserica Pogorârea Sfântului Duh.
- ”Am considerat că este un privilegiu, până la urmă nu orice bibliotecar are și muzeu”
Cristina Rășchitor s-a născut pe 11 mai 1976, la Farcașa. Tatăl ei era pădurar, frații au învățat silvicultură, iar verișoara ei este Oana Gheorghiu, care se ocupă cu serele de la Ocolul silvic Gârcina. Având în vedere tradiția familiei, după absolvirea Liceului de la Borca, Cristina (Ioniță pe vremea aceea) a învățat silvicultură. Și apoi economie, iar printre timp a trecut și pe la Institutul psiho-pedagogic. A fost profesor la liceul din Borca, unde preda obiecte de specialitate elevilor de la secția de silvicultură, apoi la Școala de Arte și Meserii din Grințieș, până la desființarea instituției. De câțiva ani lucrează la biblioteca din comuna Ceahlău și, în paralel, are privilegiul de a fi muzeograf și de a organiza tot felul de activități cu copiii, cărora le povestește despre viața tihnită din satul românesc de odinioară.
”Muzeul e prima școală din sat, o clădire care avea și grădinița în partea din spate. Din luna mai 1976 a fost deschis ca muzeu școlar, iar toate obiectele au fost colectate de cadrele didactice. Atunci era director domnul Grigore Ungureanu căruia acum școala din Ceahlău îi poartă numele. Vara cadrele didactice stăteau la muzeu și primeau vizitatori, așa era concediul lor. În timp, muzeul a ajuns în grija doamnei Rodica Chirilă. Era femeie de serviciu la grădiniță și avea cheia de la muzeu, deschidea pentru vizitatori. Când am venit eu bibliotecar, mi-am dorit să preiau și muzeul. Am considerat că este un privilegiu, până la urmă nu orice bibliotecar are și muzeu. La bibliotecă fac multe activități cu elevii școlii. Împreună cu doamna învățătoare Crețu Corina am înființat Clubul Impact și am învățat copiii să picteze, dar în primul rând am făcut voluntariat. Nimeni din zonă nu știa ce înseamnă voluntariatul. Am organizat tabere, copiii au mers și au făcut curățenie pe la pensiuni, iar cu banii strânși am cumpărat alimente pentru familiile defavorizate. Mi-a fost greu, pentru că n-am putut să determin copiii din zonă să facă voluntariat. Am avut doar un voluntar din Ceahlău, dar eu lucrând la Grințieș am apelat la foștii mei elevi care au frați mai mici și au venit cu drag, adică am avut în vara anului 2022 și voluntari din Grințieș, și din Poiana Teiului, dar din Ceahlău doar unul”.
Vara, Muzeul sătesc Ceahlău are mulți vizitatori, mai ales că nu se plătește bilet. Cine vrea poate lăsa o mică donație pentru organizarea taberei, la care participă peste 50 de copii în fiecare an și, evident, sunt cheltuieli pentru asigurarea mesei. Mai ajută primăria, mai sunt și sponsori datorită cărora, anul trecut, au rămas 1000 de lei pentru a cumpăra jocuri – foarte utile pentru ediția viitoare.
”Localnicii vin foarte rar la muzeu. Eu de asta fac tabere, să atrag copiii, avem deja 3 ediții și la fiecare am încercat să scot în evidență ceva din patrimoniul nostru cultural. Acum adun poze vechi, le scanez și vreau ca pe un perete din muzeu să pun poze alb-negru, de sus până jos, cu secvențe din activitatea satului. Și mai vreau să fac o șezătoare, dar să văd câte femei reușesc să adun. Eu sper ca satul românesc să mai aibă o șansă, altfel ne pierdem identitatea”.
- ”Ia asta este cea mai bună scrisoare a generațiilor trecute către noi, iar noi avem obligația de a o duce mai departe”
Dragostea Cristinei Rășchitor pentru sat vine de acasă, de la părinți și, în special de la bunica: ”Mama a fost singură la părinți, iar bunica mea a murit vara trecută, la 92 de ani, perfect lucidă. Toată viața ei a făcut modele pentru covoare pe hârtie matematică, din aia cu pătrățele. Venea tot satul la ea. Și mă învăța să zic poezii, mă învăța să zic ”La cireșe” și mi-a cultivat dragostea asta pentru sat și pentru trecut. Nu mi-a plăcut niciodată să cânt, dar datorită ei știu să recit și să povestesc. Copilul din ziua de azi n-are nicio ancoră, eu știam că bunica mea e ancora. Bine și noi, ca părinți, am deviat puțin că nu avem timp destul pentru copii. Eu, în prima zi de tabără, le spun să lase telefoanele mobile într-o cutie și imediat mă întreabă ce vom face pentru că ei se vor plictisi fără telefon. Și încep să le povestesc despre muzeu. Atunci țineam de raionul Hangu, iar prima școală a fost înființată de învățătorul Petre Sălăgeanu, care era de origine ardelenească și s-a refugiat aici. Pe 30 mai 1976 s-a inaugurat acest muzeu, cu două secțiuni: una cu animale naturalizate, adică împăiate, pești și roci, iar cealaltă cu port popular donat de locuitori, și nu doar specific zonei noastre, ci și specific zonei din care au venit anumite persoane. Eu mă mândresc cu ia pe care o port, are 170 de ani și a fost ia de zi de mireasă a străbunicii mele, adică și atunci se purta ie de zi, și ie de seară la nuntă. Consider că ia asta este cea mai bună scrisoare a generațiilor trecute către noi, iar noi avem obligația de a o duce mai departe”.
Printre poveștile despre festivalul de lăută și teatrul de păpuși, linguri pictate și o prietenă motociclistă care coase ii stilizate, ”bibliotecara cu muzeu” ajunge mereu la copii și la preocuparea ei de a le dezvălui frumusețea satului românesc. De altfel, niciun exponat nu ar reuși să atragă suficient atenția copiilor dacă n-ar fi ”povestit”. Altfel te uiți la un costum popular vechi de 130 de ani, când afli că nimeni n-a putut să-l reproducă, pentru că este cusut ”cu fir pe dos”, și cu aceeași curiozitate studiezi un lanț din lemn, făcut de un meșter priceput, întrebându-te cum a reușit să facă zalele fără niciun semn de ”încheiere”.
La secțiunea de animale naturalizate sunt numai exemplare care trăiesc în zonă, de la ciocănitori, gaițe și toată familia de bufnițe, până la pisică sălbatică, lup, mistreț, ciută – toate vânate de oamenii de la Ocoalele silvice Galu și Ceahlău și naturalizate de domnul Romanescu de la Dreptu. Chiar și protejate de vitrinele de sticlă, animalele împăiate au nevoie de îngrijire specială pentru a nu se deteriora. Și nu s-a mai ocupat nimeni de ele de peste 40 de ani, de când sunt expuse. Specialiști sunt puțini, iar costurile ar depăși 100.000 de lei. Mult prea mult pentru un muzeu mic, unde nici măcar nu plătești bilet. Dar pleci cu un magnet de frigider…
Cristina Mircea
