Amprenta lăsată de profesorul emerit Boris Alexianu nu doar asupra fiilor, nepoților și elevilor săi, ci asupra tuturor celor care l-au cunoscut și l-au prețuit are de ieri, 4 noiembrie, încă o dimensiune: o sală de clasă din Colegiul Național ”Calistrat Hogaș”, care-i poartă numele. La inaugurarea – elegantă și emoționantă – au participat foști și actuali profesori, elevi care vor învăța în clasa proaspăt reamenajată și membri ai familiei Alexianu.
Ideea ca o sală de clasă să poarte numele profesorului Boris Alexianu a fost a profesoarei Brîndușa Andrei, omul de mare sensibilitate care conduce școala, iar panglica inaugurală a fost tăiată de doamna director, împreună cu Ruxandra, singura nepoată a profesorului.
”Bunicul a fost pentru mine și este pentru mine lumină efectiv, cred că e cuvântul care-l descrie cel mai bine. Bunătatea, blândețea, armonia lui interioară m-au impresionat atât de profund încât mi-e greu să găsesc cuvinte ca să pot descrie chiar și relația pe care am avut-o cu bunicul. Suntem 3 nepoți, eu, Codrin și Eduard și toți 3 am fost profund marcați de personalitatea bunicului nostru. El ne-a transmis calm, spiritualitate, blândețe, eleganță – nu se așeza la masă fără să fie îmbrăcat în costum, povești, aventuri. Provenea dintr-o familie bună, de notari, din satul în care s-a născut în Basarabia, tatăl lui a fost deportat, el a trebuit să se refugieze în România alături de cele două surori și de mama lui, avea o vârstă fragedă când a trecut granița, dacă-mi amintesc bine 14 ani. Și-a continuat studiile, inclusiv cele superioare, după care a intrat în armata română și a primit cea mai înaltă distincție: Steaua României în grad de cavaler. La primirea soldaților, la Sibiu, bunica mea a aruncat un buchet de flori și acel buchet de flori l-a nimerit pe el călare. El a zărit-o și a căutat-o tot Sibiul până a găsit-o, și așa a început una din cele mai frumoase povești de dragoste pe care eu le cunosc. Practic, după moartea bunicului meu, bunica imediat s-a îmbolnăvit de crunta boală Alzheimer, ea refuzând să facă față unei realități fără bunicul. Ce pot să mai spun este că, în calitate de pedagog, bunicul a marcat generații întregi de elevi. Poza aceea din clasă, cu el în alb, alături de copiii îmbrăcați în negru este la Colegiul de orfani, el acolo a ales să fie profesor ca să se îngrijească de acești orfani de război, el însuși fiind orfan de război. I-a marcat pe elevii lui prin ceea ce ne-a învățat și pe noi – blândețe și curățenie sufletească, adică nu a fost doar un profesor bun, cât mai ales un pedagog excepțional, dar în același timp a fost un om simplu, modest. Dintre elevii lui, mulți au ajuns profesori și nu doar la Calistrat Hogaș, bună parte din profesorii mei i-au fost elevi bunicului, iar eu am învățat la Liceul de informatică”.
- Un caiet de planificare, cu însemnări despre fiecare elev
După slujba de sfințire a sălii de clasă, directoarea Brîndușa Andrei a spus câteva cuvinte ținând la piept, ca pe o comoară, un caiet de planificare a lecțiilor – o dovadă a pasiunii și seriozității cu care profesorul Alexianu înțelegea să-și facă meseria, având în atenție fiecare copil în parte. Sigur, cei prezenți au fost invitați să-l răsfoiască și să facă fotografii. Primul care a deschis caietul, cu grijă, a fost chiar unul dintre nepoții profesorului, cel care a citit, de altfel, și un scurt discurs de suflet, din partea familiei.
Profesoara Brîndușa Andrei, care ține foarte mult la relația dintre comunitate și școală, și-i consideră pe ”copiii Alexianu” ca fiind parte a propriei familii, ne-a povestit cum i-a cunoscut: ”Anul trecut am făcut evenimente de zilele școlii și a fost un concert în memoria domnului profesor. Atunci i-am cunoscut nepoții și le-am propus, pentru că am văzut că sunt niște copii care într-adevăr își iubesc bunicul și-l apreciază, să dăm numele domnului profesor unei săli de clasă. Și în această sală am pus câteva lucruri și câteva rânduri despre bunicul lor și ei s-au oferit să ne ajute în amenajarea sălii de clasă. Am făcut organizarea cu telefoane, prin mesaje, nu ne-am întâlnit deloc până astăzi. Și totul a ieșit pe măsura admirației și respectului foștilor elevi pentru domnul profesor, un profesor care a îndrumat generații întregi, un profesor care l-a susținut pe Valeriu Arteni, fost ambasador al României, să-și continue studiile și de asemenea a încurajat o mulțime de copii, elevi ai școlii, să urmeze studii superioare, mai ales pe filiera umanistă.
Înainte de a muri, domnul profesor a lăsat cu limbă de moarte să fie purtat prin fața școlii și când a ajuns cortegiul, mașina mortuară s-a stricat și așa a mai stat puțin în locul pe care l-a iubit atât de mult. Acum are o clasă cu numele lui. E un vis împlinit”.
Cristina Mircea
