Are un viciu costisitor – încălțările. A cumpărat sute de perechi și le îngrijește cu atenție din clipa în care se descalță: trebuie curățate și puse la cutie, neapărat! Îi plac bijuteriile, îi plac excursiile, plimbările, adoră marea, dar mai presus de toate iubește copiii.
”Copiii nu sunt niciodată nesuferiți, ei doar sunt obraznici, și unii dintre ei fac obrăznicii ca să atragă atenția, din nevoia de afecțiune. Ei n-au noțiunea de rău, nu sunt pervertiți. Ei aud tot felul de discuții în casă, în care doamna nu este pusă în cea mai bună lumină și atunci o vor respinge. Eu, la început de serie, le spun părinților la ședință: când vă duceți acasă spuneți că doamna Dorina e cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai tânără, cea mai tare din lumea asta. Copilul va veni spre mine cu drag. Chiar dacă eu nu-s nici tânără, nici frumoasă, nici deșteaptă…”.
Doamna Dorina Mucenicu plămădește oameni de 44 de ani, cu același drag ca în prima zi de învățământ. S-a născut la Bicaz Chei, pe 14 septembrie 1961. Fiind singură la părinți, a fost iubită și răsfățată, dar și învățată de mică să muncească pământul și să mulgă vaca. Și în fiecare an a luat premiul I. Inițial, și-a dorit să devină doctoriță. Asta până a văzut un vecin împușcat accidental la o partidă de vânătoare și și-a schimbat total opțiunile. A intrat la Liceul Pedagogic pe locul 14 din 800 de candidați.
”Mi-au fost dragi copiii de când mă știu. Dacă-i iubești, atunci ai și răbdare, îți place să le spui câte ceva, și-ți vine să sari în sus de bucurie când un copil de 3 ani îți redă 3 versuri dintr-o poezie. Pentru un adult, care-l vede la serbare, după ce noi repetăm 5 săptămâni în șir, poate nu e mare lucru. În primul an de învățământ am avut repartiție la Piatra-Neamț, iar mama mea, care era o năzdrăvană, s-a dus și-a bătut cu pumnul în masa inspectorului general de la vremea respectivă, și i-a spus că vrea ca fata ei să vină în sat. Bucuria mea, însoțită de emoții maxime, a fost când am devenit colegă cu foștii mei profesori. A fost o bucurie amestecată cu o nedreptate, pentru că mare parte dintre colegele mele au rămas în oraș. Dar nu regret. Nu mi-ar fi plăcut să locuiesc la bloc! Directorul mi-a dat două clase, una dimineață, una după-amiază, ca să mă sature și de muncă și de bani, că eu voiam neapărat să am banii mei. Luam salariu mai mare decât directorul Gheorghiu. Locuiam acasă și eram în mediul meu, era bine. Aveam o oră pauză la prânz, timp în care mă duceam să mănânc. Dar în anul următor, la Tașca, s-a înființat o grădiniță cu program prelungit tutelată de Fabrica de ciment și Guvernul m-a repartizat acolo. Și acolo sunt de 43 de ani. În primii 2 ani am făcut naveta, eram domnișoară, dar cum spunea profesoara noastră de română – Dumnezeu s-o odihnească! -repartiția mi-a rupt gâtul. M-am măritat la Tașca. Și am 40 de ani de căsnicie reușită, cu un om care a înțeles cum sunt eu, și mi-a înțeles și profesia. I-am mai spus, mai în glumă mai în serios, că dacă studia fișa postului unei educatoare se răzgândea la timp”.
În sufletul doamnei Dorina au găsit loc peste o mie de copii, iar acum foștii ei elevi sunt părinți (unii chiar bunici) și aduc vlăstarele familiei la grupa ei. Pentru că știu – nu-i așa? – că ea este cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai tânără, cea mai tare din lumea asta..
”În formarea copilului de vârstă preșcolară, educatorul este important în zona de educație, nu neapărat de instrucție, pentru că programa noastră prevede două componente care se întrepătrund: prima etapă este cea a socializării și a doua – pregătirea pentru școală. În prima etapă se întâmplă tot felul de activități și de jocuri care-i obligă pe copii să interacționeze foarte mult. Atunci formăm deprinderi care mai târziu devin obișnuințe, atunci îi ajutăm să se cunoască, să fie empatici, toleranți. Sunt o mulțime de valori pe care noi le transmitem fără ca ei să știe, prin metode foarte clar stabilite, și obiective foarte clare pe care trebuie să le atingem, doar că ei nu știu asta. Părinților li se pare facilă munca noastră, dacă nu cumva chiar neimportantă. Dar noi le furnizăm copiilor informații științifice de nivel de 3 ani. Pentru un adult informația aceea este o chestiune care-i este la îndemână. Nu știți cu cât interes ascultă când le desfaci un măr și ei văd că acolo sunt semințe și cele două jumătăți formează un întreg sau 4 sferturi formează un întreg sau două sferturi formează o jumătate. Nu vă imaginați cât de fascinați se uită, deși mănâncă mere în fiecare zi. Sau le arăți un animăluț viu și le povestești despre el ce mănâncă, ce face, dacă poate fi dresat”.
Din dragoste pentru copii, în 2014, împreună cu Marius Coșerariu și cu Cristina Marin, doamna Dorina a înființat Asociația Culturală ”Eu cred” Tașca. În timp, s-au adunat grupuri de copii – de la 6 la 17 ani – și la Pângărați, Grințieș sau Bicazul Ardelean.
”Am reușit să-i determinăm să guste muzica folk, dar avem și un festival Copiii – Florile inimii, pe care eu l-am nășit, unde evoluează și copii care recită sau cântă folclor și muzică ușoară. Activitățile astea le ocupă în mod plăcut timpul. Dacă i-ați vedea cu ce viteză vin la ora stabilită, leagă prietenii, mănâncă împreună dintr-o pungă de covrigei, sunt ambițioși, învață unii de la alții. Eu nu știu să cânt la chitară, dar îi văd cum îl sorb din priviri pe unul care este mai bun și mai talentat. Mișcă degețelele la rece, să-și formeze digitația. Avantajul este că la noi nu se percepe niciun fel de taxă, vin de drag și gratuit. Nu toți sunt talentați, dar s-au ridicat foarte multe voci bune. De exemplu, avem un profesor la Brașov, care a absolvit Academia Gheorghe Dima. Cred că mă emoționează copiii. Când avem un act artistic de orice fel și văd că este aproape cum îl vreau eu, mă emoționează foarte tare. De când a murit mama eu nu mai pot să plâng la emoții negative, dar la emoții pozitive să știți că plâng, e un plâns de bucurie”.
Dorina Mucenicu și-a pierdut mama în 2008. A fost sfâșietor. La un moment dat, și-a dat seama că o consolau verișoara ei – căreia îi murise mama când era la liceu – și o fetiță de peste drum, care avea 13 ani, iar mama ei murise de vreo 2-3 luni. Și atunci i s-a făcut rușine, era om în toată firea. Și n-a mai plâns.
Peste 3 ani a deschis lada de zestre a mamei în care a găsit cămăși superbe, lucrate cu măiestrie și aflate în stare foarte bună. În perioada aceea, ”la blouse roumaine” nu se bucura de celebritate, iar tinerele femei rupeau iile și foloseau pânza la curățenie. Unele păstrau modelul și de aceea există 1800 de petice la Muzeul de etnografie din Piatra-Neamț. Descoperind cămășile mamei, doamnei Dorina i-a venit ideea să organizeze Ziua iei – prima din toată zona – o activitate de a ”răsunat valea”. Însă iubirea doamnei Dorina pentru rădăcini și pentru folclor – muzică populară instrumentală, în special, pentru că ”textele nu mai sunt chiar cum ar trebui să fie” – nu s-a manifestat doar prin a expune cămășile mamei. A cusut cu mâinile ei 6 costume cap-coadă, este membră a Șezătorii de la Piatra-Neamț și la fiecare ediție a ”Grădinei cu ii” are o cămașă expusă: ”Contează culorile, nu trebuie să fie țipătoare, contează pânza, contează cât suflet pui. Unele le-am făcut lejer, dar pe altele le-am cusut contra cronometru. Mă trezeam la 5, îmi făceam o cafea și coseam două ceasuri. La 7 mă urcam în mașină și plecam la serviciu. Am o întreagă colecție de costume populare, pentru că mama mea a fost o mare meșteră, dar am cusut și eu. Prima mea carpețică pe sac am cusut-o când aveam 4 ani, trebuie să fie pe undeva prin casa părintească. Eu n-am vândut casa. N-am putut. Și fiecare lucru pe care l-am făcut m-a împlinit. Sunt un om fericit, poate nici nu se poate motiva fericirea, dar eu mă simt un om fericit pentru că am o familie frumoasă, o căsnicie reușită zic eu, doi copii deștepți și cuminți, și două nepoate de n-are nimeni ca ale mele. Cea mare are 10 ani, a remarcat-o profesoara de meșteșuguri participă la un concurs național de cusături la Târgu Mureș, de 3 ediții și a luat de fiecare dată locul I. O dată s-a dus îmbrăcată în cămașa de mireasă a soacrei mele. O cămașă foarte frumoasă, bătută în mărgele”.
Cumva, cum numai un om pe care-l iubește Dumnezeu reușește, doamna Dorina are timp pentru toate. Dacă vrea să afle știri, deschide televizorul, dar între timp pregătește două oale și le pune pe foc și, cât fierb, ori decupează ceva pentru serviciu, ori coase. A găsit, an de an, timp și pentru excursiile prin țară și întotdeauna lua mămicile și bunicile în călătorie. Le îndemna să intre o oră într-un restaurant, să fie și ele servite la masă, iar ea rămânea în autocar să cânte cu copiii. O zi pe an își acordau și ele, și se rupeau de ritmul cotidian: făcut mâncare, călcat cămăși, prășit, îngrijit animale.
A adunat mămici și bunici la ”Seara de colinde” – un proiect care s-a născut acum 20 de ani, după ce-a fost invitată la o activitate metodică la Școala 12 și, de după cortină, au apărut o grămadă de seminariști, aranjați frumos, care au colindat. La Căminul cultural din Tașca, ”Seara de colinde” este cu mămici care urcă pe scenă – știu versurile, le primesc din timp, acasă și le învață. Apoi copiii împart textele prin toată sala, iar doamna Dorina merge cu microfonul la cine nimerește și oamenii colindă din tot sufletul. E o sărbătoare frumoasă.
Iar doamna Dorina se întoarce în copilărie, când era în clasa I, cu falca ruptă de un scrânciob. Și se vede, pe scenă, încălțată cu un pantof alb și unul negru. Îi cumpăraseră bunicii o pereche, și părinții alta. Fiecare voia să fie la serbare cu pantofii lui. Și s-a schimbat pe scenă, ca să etaleze amândouă perechile de papuci.
Cristina Mircea
N.B. Printre realizările doamnei Dorina se numără și o școală a părinților din Tașca. Le-a făcut mape, în care a inclus informații relevante pentru fiecare în parte, din cursurile de psihologie și pedagogie pe care le-a făcut în facultate, în funcție de tipologia copilului și de nevoia de învățare. Ea știe, de 44 de ani, că deși e ”cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai tânără, cea mai tare din lumea asta”, tot familia rămâne primul ”croitor” al copilului.
