„Trăim în epoca în care Tartuffe nici nu mai face efortul de a-și ascunde adevărata identitate”. Cu asta rezumă Vlad Massaci de ce montează, acum, la Piatra-Neamț, una dintre cele mai vechi piese despre impostură din teatrul european. A debutat aici acum 25 de ani; se întoarce cu Molière, cu propria traducere și cu o lectură care nu lasă loc de echivoc: piesa e din 1664, urgența e din 2026.
Reporter: Cum arată Tartuffe în lectura dumneavoastră?
Vlad Massaci: Tartuffe nici măcar nu mai face eforturi să-și ascundă adevărata identitate. E pur și simplu un diavol care zice că e înger. La un moment dat nici nu mai zice că e înger — chiar zice: eu sunt diavol. Și Orgon zice: nu, nu e adevărat, numai te ponegrești tu, ești umil, de-aia te iubesc. Exact asta vezi când te uiți la televizor.
Debutul. Borcia. Ușa care nu se deschide
Rep.: Ne întoarcem la asta. Dar mai întâi — v-ați întors la un teatru pe care l-ați părăsit acum 25 de ani. Acolo ați debutat.
VM: Eu am debutat… nici nu știu cum să o iau.
Primul meu spectacol făcut într-un teatru profesionist l-am făcut la Teatrul de Comedie — o piesă a lui Edward Albee, Trei femei înalte. A fost un debut bun, am și luat premiul Criticii pentru debut. După care m-a sunat directorul de atunci, domnul Borcia, și m-a invitat să fac un spectacol la Piatra Neamț. Am ales un text contemporan — se montau destul de rar în 1998-99. Se numea Ușa închisă și era despre lașitate, în contextul irlandez al luptelor cu IRA. Era vorba despre un tânăr care tot ce trebuie să facă este să deschidă ușa, să-l lase înăuntru și să-l salveze astfel pe cel mai bun prieten al lui, urmărit și torturat de IRA. Și căruia îi e frică. Nu are curajul să deschidă ușa. Iar rezultatul este că prietenului i se scot ochii și e ucis.
Rep.: Și ați citit-o ca pe o piesă despre noi?
VM: Mie mi s-a părut că e despre lașitatea prin care am trecut noi ca națiune în comunism. Aproape nimeni nu îndrăznea să facă nimic — figurile disidente, anti-regim, erau extraordinar de puține.
Rep.: Vreți să spuneți că noi nu am avut un Havel sau un Lech Wałęsa?
VM: E adevărat că și contextul la noi era altfel decât în țările astea. Deși, vorba aia — Polonia era de zece ani sub legea marțială. Revenind… În urma spectacolului am fost angajat și am stat doi ani. Lucram aici, nu locuiam la Piatra Neamț — veneam numai când aveam repetiții. Am făcut trei-patru spectacole, destul de bine primite.
Rep.: Și apoi 25 de ani de absență.
VM: Întotdeauna m-am mirat de ce Dumnezeu nu mă mai chema nimeni la teatrul ăsta. Doar făcusem niște spectacole foarte bune, care fuseseră și la festivalul național.
Rep.: Poate că teatrele, ca și oamenii uneori, își pot pierde un pic direcția.
VM: Mă inundă multe amintiri pe măsură ce trec zilele pe aici. Lucruri plăcute. Mă simt la fel de bine ca atunci și, cumva, un pic întinerit.
Unul dintre actori mi-a dăruit o poză de la o premieră de atunci — eram eu cu regizorul Cristi Juncu, amicul meu. Mă uitam la noi doi și vedeam cât eram de tineri. M-am bucurat mult. L-am iubit mult pe Corneliu-Dan Borcia. Avea viziune. El m-a adus aici, el mi-a dat deschiderea.
Impostură, cu sau fără Dumnezeu
Rep.: Revenind la Tartuffe. Ați montat piesa și la Iași, în 2014. Ce s-a schimbat în lectura asupra textului?
VM: S-a schimbat contextul. În 2014 era neutru din punctul ăsta de vedere — o luptă politică, normală într-o democrație. Nu avea nimeni nostalgie legată de comunism și de „ordinea” din comunism. Pe atunci era, de fapt, un haos total, o luptă pentru supraviețuire. Acum ne uităm la televizor și vedem inși care vor să ne întoarcă la Evul Mediu.
Rep.: Piesa vorbește despre credință. Cum ajunge la politică?
VM: Tartuffe este o piesă care, în principiu, vorbește despre impostura legată de credința în Dumnezeu. Hai să nu folosim sintagma „credință în Dumnezeu”. Dacă folosim sintagma „credință în democrație” — e același lucru.
Rep.: Cum se face translarea asta, de la credință la democrație?
VM: Impostorii care clamează democrația, folosindu-se de slăbiciunile ei, pot ajunge să o calce în picioare și să o transforme într-o dictatură. Cred că ăsta este gândul ascuns.
Rep.: Cu care mergeți pe firul piesei?
VM: Piesa rămâne ca atare. Publicul este cel care îi va face „citirea”. Doar că lucrurile sunt atât de clare. Astăzi te uiți la piesă și știi exact despre ce e vorba.
O traducere din engleză, nu din franceză
Rep.: De data aceasta semnați și traducerea. Cum influențează felul în care regizați?
VM: În 2014 am folosit o traducere de A. Toma din anii ’50, în versuri — piesa originală e în versuri. Atunci a fost o dificultate de receptare, poate și traducerea era învechită. De data asta am folosit o rescriere în proză făcută de un dramaturg englez și am tradus această variantă englezească. Nu e o traducere din franceză — e o traducere din engleză. Dar are un amestec de limbaj contemporan cu limbaj elegant molieresc, care mă împinge spre un spectacol dus în zona realismului.
Rep.: Și asta schimbă jocul actorilor?
VM: I-am descurajat pe actori să intre în ceea ce ne imaginăm noi că e o comedie de Molière — personaje lipsite de psihologie. Le-am zis: jucați cu psihologie, cu pauze psihologice. Identificați situația cât se poate de corect și asumaţi-o ca atare. Doar asta va naște comedia.
Comedia nu înseamnă să hohotești de râs. Înseamnă să vii la teatru și spectacolul să aibă efectul unei cafele când ești mahmur — intri și simți că te-ai încărcat cu o energie care ți-a limpezit niște gânduri. Poate că nu o să râzi, dar în interiorul tău o să zâmbești.
Vrăjirea și dezvrăjirea
REP.: Nu e treaba teatrului să dea soluții…
VM: Nu. Nu e. Noi urmăm doar întrebarea: v-ați prins cum e cu manipularea? Cum e cu vrăjirea și dezvrăjirea? Mecanismul prin care un om se îndrăgostește aproape fizic de alt om.
REP.: Cu o influență mult mai amplă în viața individului?
VM: Când te ”îndrăgostești” de un actor – să zicem – nu există riscul să te îndrăgostești de un impostor — pentru că actorul excelează în profesia sa. Știi despre cine e vorba. Dar în ce excelează impostorii din politică?! În nimic. Ce au făcut înainte? Când te apuci de politică, întâi ar trebui să ai o meserie pe care ai practicat-o bine. La care, eventual, te vei întoarce când nu mai ești politician.
Rep.: Spectacolul e plasat în contemporan. Deci, nici o perucă?
VM: O perucă cred că va exista totuși. Vorbim și de autoritate, nu doar de imposture, și de semnele ei.
Câinele lui Rembrandt
Rep.: La repetiții v-ați distrat, râdeați, vă jucați întreaga echipă. Comedia se construiește altfel decât drama?
VM: E ceva care ține de instinct, dar și ceva foarte muzical. Simți ritmul în care trebuie spusă o replică, cât de lungă trebuie să fie pauza — poți să pierzi imens dacă pauza e o secundă mai lungă. Am fost în 1995 la Copenhaga, la Muzeul Național de Artă, la o expoziție cu schițe de Rembrandt. Era o temă biblică — întoarcerea fiului risipitor. Compoziție extraordinar de dramatică. Dar dacă te uitai atent, undeva în planul îndepărtat, era un câine care își făcea nevoile în fiecare schiță. Cred că asta e de fapt șmecheria: când maximul dramatic al compoziției te copleșește, trebuie să tai cu ceva.
Rep.: Și ”câinele” ăsta unde intră în Tartuffe?
VM: Viața merge normal — sunt niște ființe cărora nu le pasă de tema biblică, n-au auzit de ea, nu știu nimic. Mi-a rămas în minte treaba asta și încerc continuu să pun undeva în spectacol ”câinele” ăla. Normalitatea indiferentă.
Când dramatismul e mai mare, trebuie să apară o mică glumă.
Simbioza. Cât cere profesia
Rep.: Se schimbă spectacolul de la o seară la alta?
VM: Uneori. Pentru că spectacolul este o simbioză. De-aia într-o seară ai un public bun și în alta un public mai puțin receptiv, deși spectacolul e exact la fel. Într-o seară vin cu chef, cu mintea la ei, pregătiți să contribuie cu imaginația lor la ce văd pe scenă. În alta sunt pasivi și merg acasă și se întreabă „unde am fost?!”
Rep.: Poate fi și din partea spectacolului — un actor obosit, care nu e în ritm?
VM: Poate să fie. La teatru depinzi de întâmplări necunoscute. Un spectacol bine făcut e acela în care construcția ține chiar și când se întâmplă un accident.
Ce face actorul când își face treaba, e că nu-și mai aparține. Îmbracă o altă personalitate, una care nu știe de accidentul care s-a întâmplat și se comportă ca atare.
Geometria scenei
Rep.: Cu scenograful Andu Dumitrescu lucrați de mulți ani. Cum discutați un spectacol nou?
VM: Am făcut vreo 40 de spectacole împreună. Eu nu am un simț plastic prea dezvoltat — las chestiile astea scenografului. Îi cer de regulă o scenografie cu mai multe spații de joc. Vorbim fără niciun plan și, tot vorbind, ne inspirăm. Eu trebuie să știu, încă dinainte să se facă decorul, unde vor fi niște obiecte, ce obiecte vor fi. Îi zic: integrează și asta în decorul tău.
Rep.: Groapa din spectacolul Rinocerii a fost foarte interesantă.
VM: Era o platformă și un spațiu de stat. Dar nu știam exact cum voi folosi groapa aceea, ce sens va avea — până când, repetând, mi-am dat seama: e un mod de a spune că suntem pe marginea prăpastiei. Când renunți la umanitatea ta, te prăbușești într-un abis. Asta înseamnă groapa aia.
Când cineva se transformă în rinocer, trebuie să meargă acolo. Și atunci nu mai simți nevoia să apară fizic, în scenă, capul de rinocer. E o chestie psihologică — transformarea sufletească a unui om într-un neom.
Sentimentul urgenței
Rep.: Dacă ar fi să refaceți o piesă?
VM: Păi eu refac Tartuffe! (Râde.) Mi s-a mai întâmplat să reiau un spectacol și să-l fac altfel — întâi pentru că n-am fost mulțumit de primul rezultat, apoi pentru că piesa are acum altă rezonanță și e mai importantă. N-aș fi făcut Rinocerii dacă nu era situația asta, contextul ăsta politic. Acum 15 ani era o piesă care vorbea, în general, despre ceva — acum vorbește acut.
Teatrul trebuie să aibă un sentiment al acutului. Dacă mă întorc la primul spectacol, la lașitate — pentru mine aia era o problemă gravă în acel moment.
Starea asta intensă, când ai sentimentul că aluneci spre dictatură, fără nici o milă, o dictatură pe care, de fapt, oamenii nici măcar nu și-o doresc.
Ei nu-și doresc dictatură — își doresc ordine, dar li se spune continuu că democrația nu e bună.
Rep.: Îl faceți cu sentimentul urgenței?
VM: Exact.
E pentru prima dată când, vorbind cu un regizor, am avut sentimentul unei mari și importante urgențe sociale. Vlad Massaci face regie așa cum — atunci când e un incendiu — pompierii își iau uniformele și autospecialele și apa și fug să stingă flăcările.
El este cel care pune în scenă prezentul acut, cel care arde. Urgența lui e ruperea vălului vrăjirii. De aceea o perucă sau un alt element de epocă s-ar putea să existe în spectacol — dar Massaci nu depinde de asta, el trage spectacolul din timpul lui și îl aruncă spre noi.
Piesa e din 1664. Urgența e din 2026.
a consemnat Camelia Varvara Tudose – Serviciul Literar și Artistic al Teatrului Tineretului Piatra Neamț
