De 10 zile, Andrei Merchea se împarte între biroul său de director al Teatrului Tineretului și scenă. L-am găsit în fața unui teanc de documente, cumva surprins de multitudinea aspectelor administrative cu care trebuie să se pună la punct.
– Multă lume s-ar întreba dacă nu vă era bine ca actor…
– Știți cum e? Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca binele să nu facă nimic.
– Tinerețea e un avantaj pentru funcția de director al TT?
– Se spune că până la 40 de ani suferi de vârsta inconștienței, dar este o inconștiență productivă personal, familial, conjugal, profesional. Studiile psihologice spun că după vârsta de 40 de ani, tinzi să devii mai conservator, mai atent de 3 ori înainte să calci. 40 de ani e vârsta la care soarele e cam pe mijlocul cerului și omul se află în etapa de potențial confortabil al asimilărilor necesare, care să-l ajute să evolueze și să poată construi ceva.
– Ați discutat cu colegii despre noua ”construcție”?
– Voi sta de vorbă cu fiecare în parte, am discutat deja cu câțiva, dar încă nu am reușit să mă întâlnesc cu toți. Vreau să aflu ce-și doresc și care sunt așteptările lor de la acest mandat de 4 ani. În general, orice artist care vrea să facă performanță în meseria lui, își dorește texte puternice și partituri mari, care să-i poată pune în valoare toate abilitățile psiho-emoționale pentru care l-a pregătit școala. Poate că fac o greșeală aplicând măsura mea, ca orizont de așteptare, colegilor mei. Voi afla după ce discut cu toți.
– În ultimii 7 ani, Teatrul Tineretului abia dacă a aruncat o privire fugară către public. La semnarea contractului de management, spuneați că e timpul să se întoarcă cu fața spre spectatori. Ce înseamnă această ”întoarcere” din punct de vedere al repertoriului?
– Cred că trebuie un calibraj mult mai fin între teatrul contemporan și teatrul clasic, și mă gândesc la un teatru contemporan care să fie subordonat adevărului care emoționează. Unul dintre elementele fundamentale ale adevărului artistic este că el trebuie să emoționeze. Dacă este trecut doar printr-un filtru rațional, riscă să rămână la nivelul unui adevăr de știri. O altă nevoie pe care o simt constă în lucrul la unul dintre proiectele propuse de mine cu creatori care acordă o atenție specială pedagogiei artei actorului. Pot fi regizori care stăpânesc arta actorului sau regizori care sunt actori la baza. În foarte multe proiecte, un spectacol de teatru fiind de cele mai multe ori într-un regim de producție instituțională, fiind subsumat filozofiei obiectului, se întâmplă să piardă din lucrul intens pe relație, pe emoție, pe legătura dintre actori…De cele mai multe ori conținutul – nu că lipsește – dar poate avea mici carențe. Vorbim întotdeauna despre lucrul la scenă, el se poate întâmpla atât pe texte mari ale dramaturgiei universale cât și pe texte contemporane.
– V-ați propus să colaborați cu regizori cunoscuți și apreciați?
– Regimul de colaborări pentru producții artistice se face pe bază de contract. Până nu voi avea un acord precontractual cu ei, aș prefera să nu spun, dar vor fi niște surprize. Ținând cont că e vorba de 7 programe, dacă nu includem și festivalul de teatru, am putea genera o medie de 4-5 producții teatrale pe an. Dar vă asigur ca nu am vrut să fiu director ca să-mi pot adăuga regizori mari la CV-ul de actor.
– După 7 ani în care s-a jucat cu sala parțial goală, la festivalul de anul trecut, biletele s-au epuizat imediat. A fost un succes, așteptat și savurat de public. Cum va arăta festivalul din acest an?
– Din punctul meu de vedere, festivalul va trebui să îmbine două elemente aparent extreme: mari creatori de teatru, consacrați și partea de la capătul celălalt al vârstei – absolvenții de licență sau de masterat, cu lucrările cele mai bune din țară. Încercăm să fim foarte, foarte riguroși și mult mai concreți în ceea ce pot deveni aceste proiecte ale studenților, după prezentarea lor aici. Poate e prea popular spus, dar vom încerca să facem o bursă de talente și să vedem cum îi putem lega mai bine pe acești proaspăt absolvenți de lumea teatrală profesionistă și de lumea teatrală mare.
– Cât contează managerul în arhitectura unui festival?
– Depinde cât vrea el să conteze, dacă vrea să-și ia sub pălăria lui organizarea festivalului poate s-o facă, dar nu sunt adeptul principiului ”eu centrez, eu dau cu capul”. Cred că întotdeauna e bine să ne bazăm ori pe o colaborare, ori pe contacte cu oameni din zona de curatoriat pentru un festival. Putem avea, astfel, un punct de vedere din exterior, de la cineva care are detașarea de a vedea soluții bune, ce nouă ne pot scăpa tocmai pentru ca am ajuns la o anumită ”temperatură” care să ne facă subiectivi. Uneori sunt judecat pentru anumite declarații ce par rezervate. Festivalul de anul trecut este un punct foarte bun de pornire pentru festivalul de anul acesta. Dar eu sunt genul de om care preferă să dea mâna cu bucurie la final, nu la început.
– Veți fi managerul-actor? Veți mai juca?
– Cred că am adunat destule spectacole. Mi se pare cinstit pentru meseria mea, cât și pentru noua poziție, să fac un pas în spate cel puțin în următoarele 3-4 proiecte. Doi la mână este foarte, foarte multă treabă care cred că-mi va stoarce puțin din resursele afectiv-emoționale de care am nevoie pentru scenă.
– Ce vă doriți cel mai mult acum, de când stați pe acest scaun?
– Îmi doresc să nu stau pe acest scaun, să am mai multă treabă în clădirea teatrului.
– Clădirea teatrului, care în ”Orașul nostru” era prezentată ca fiind biserica, ce înseamnă pentru dumneavoastră?
– E o catedrală culturală. E un fel de Capelă Sixtină a acestei comunități pentru că adună oamenii sub aceeași cupolă, indiferent de preferințe, indiferent de opțiuni, indiferent de moduri de gândire. Adună cele mai rătăcite minți și le scoate un pic mai limpezi, îi face și pe cei mai netulburați oameni să se gândească că totuși viața e altfel decât cum cred ei. Teatrul reușește să ofere o medicație naturistă potrivită pentru fiecare pacient. Prin terapia adevărului care emoționează.
– Cu prudența care vă caracterizează, știind foarte bine ce se întâmplă în această catedrală, ce promisiune ați face publicului?
– Tot ce pot să spun pentru oamenii care au pierdut puțin drumul și comunicarea cu teatrul, din motive obiective, este că mâna mea dreaptă îi va purta, timp de 4 ani, exact cum regizorul poartă un actor prin întuneric, ușor, ușor, ca pe un copil de grădiniță, spre adevăr. Și să-i spună că mai important decât adevărul este drumul. Promisiunea pe care pot s-o fac eu publicului este că dacă se va lăsa condus de această mână pe drumul către adevăr și lumină – artistic vorbind – nu cred că va regreta și poate va conștientiza mai bine cât de important este să fie alături de această instituție, chiar și în momentele foarte grele și de derivă. Teatrul ăsta este dincolo de vremelnicia fostului director și este dincolo de vremelnicia mea.
– Care e rolul dumneavoastră preferat?
– Ghimpl netotul. E o cheie de boltă acolo în care eu cred foarte mult: mai bine să fii om prost toată viața, decât să fii om rău un singur ceas. E un fel de mantră a mea, e un lucru după care-mi ghidez toate acțiunile din această lume.
A consemnat Cristina Mircea
