Precum i-am spus zilele trecute prietenului Cristian Petrescu într-un blitz-vernisaj pe trotuarul topit din centrul urbei – lucrările sale se încadrează prin spontaneitatea lor, prin aparenta improvizație a tehnicii de lucru în ceea ce numim happening; așa încât la vernisaj ar fi bine ca atmosfera să fie însuflețită și de o muzică pe măsură; publicul să fie lăsat să interfereze cu lucrările, să le așeze în felurite combinații, ținând mai mult sau mai puțin cont de gravitație; și să fie servit cu prăjituri cu miros de vanilie și scorțișoară.
Accesul la vernisaj se va face pe principiul primul venit, primul servit, fără limite de timp, asemeni celebrului The Clock de Christian Marclay. Pentru ca nebunia să fie completă, vernisajul începe într-o beznă absolută, în care pe un fond sonor discret lumina crește treptat în intensitate numai pe una din lucrări.
Fiecare lucrare cere o anumită lumină, reflectoare închipuite care topesc sau amplifică umbrele purtate cu umbrele proprii, pregătesc povestea. Situate la limita raportului dintre filozofie și creația metafizică, artistul își protejează lucrările de infertil, de lipsa de sens prin punerea în scenă, prin matricea compozițională a închipuirilor sale.
Pe căldura asta, nimic mai expresiv decât ceasurile care se topesc, care curg, care dilată timpul; „Persistence of Memory“ al lui Dali domina scena.
La Cristian Petrescu, timpul trece mai încet sau mai repede asemeni structurilor generice ale genului dramatic, ale teatrului, ale lumii din care provine artistul; timpul este intensitatea cu care trăim un eveniment, precum acest minunat, provocator vernisaj cu funcții culturale, civilizatoare evidente.
Cristian Petrescu este în căutarea unui Teatru pe măsură, care poate fi oriunde sunt priviri educate, curioase, precum în acest spațiu expozițional de excepție, sediul „Autonom” Piatra-Neamț.
Poet la granița metafizicului, este în căutarea Instituției Culturale care l-a dat.
Postmodern prin aparenta negare a Creației, a ordinii universale cu care ne-am obișnuit, înlocuirea acesteia cu o lume a deconstructivismului, aparent histrionică – lucrările expuse induc un haos controlat, anulează distanța dintre teribil și revelat, între realitate și artă.
Procedura pe care o folosește Cristian Petrescu, aceea de „a uita” obsesiv in tablou instrumentul cu care măsori timpul, ceasul, ceasurile, mi se pare la fel de genială precum ideea lui Tarkovski in Stalker (Călăuza) – aceea de „a uita” aparatul cu care s-a făcut filmul chiar în cadrele care îl compun.
Despre măști-simbol al artelor, Cristian Petrescu pendulează între masca de teatru (Persona în limba greacă), masca de carnaval, mai puțin masca funerară; toate dimensiuni ale împăcării cu sinele, evitând pe cât posibil spaimele demoniace. Care mască îl prinde cel mai bine? Vă las pe dumneavoastră să ghiciți!
Privite fie și ca niște machete frivole ale unor fresce ori instalații urbane în devenire – lucrările lui Cristian Petrescu și-au atins scopul; cu condiția să aibă cine să le privească.
“Ceasurile sunt bisericile noastre de mână sau de buzunar, de perete…” ― Nichita Stănescu, Noduri şi semne
Laurențiu Dumitrașc, 14.07.2024
