Șezătoarea Borlești și povestea timpului cusut pe pânză, la Grădina cu ii

0

O filă din povestea începută acum 11 ani, când a luat ființă Șezătoarea Borlești, s-a scris ieri, 23 iunie, în curtea Muzeului de Etnografie Piatra-Neamț. Ediția a VI-a a ”Grădinei cu ii” a adus timpul cusut pe pânză în fața iubitorilor de frumos, de autentic, de lumea satului românesc de altădată.

Șezătoarea Borlești, invitata acestei ediții, s-a născut dintr-un dor, așa cum spune Maria Dana Handaric – dorul de ulița satului: ”Inițial, în noiembrie 2013 când am pornit, a fost un simplu anunț pe Facebook adresat celor interesați de o șezătoare. Când am făcut acel îndemn am zis că fiecare să-și aducă pasiunea lui. Clar, pasiunea mea e cămașa și am molipsit pe toată lumea, dar s-a dezvoltat – nu neapărat în șezătoare, ci în jurul șezătorii – o comunitate mică de producători, care a devenit o comunitate sustenabilă”.

Iar acel ”dor” a venit de undeva din trecut, cu rostul de a se împlini: ”Am găsit o fotografie a bunicii mele, care purta o cămașă. Și atunci am descoperit comunitatea Semne cusute și am început să cunosc semnele și să îndrăgesc cămașa. Am venit într-un februarie la doamna Florentina Buzenschi, la Muzeul de Etnografie, și m-a îndemnat să-mi caut o cămașă din zona noastră. De acolo au pornit căutările și așa au trecut 11 ani, care au fost provocatori și frumoși, dar dacă nu ar fi fost provocatori, nu am fi fost invitate la Grădina cu ii. Spun, cu emoție, că suntem onorate, e o recunoaștere a tuturor acestor ani de când ne dorim și noi să fim pe harta cămășilor românești. Cea mai mică participantă la această ediție a pus acul în mână la 11 ani, acum are 12 ani și expune o bucățică de altiță, un model de Elisa Brătianu din albumul Cusături românești. E singurul model din Neamț. Fetița, care e artist popular în devenire, și-a dat seama că îi trebuie o cămașă autentică și a dorit să și-o coase singură”.

Din punctul de vedere al Vasilicăi Racariu, apartenența la Șezătoarea Borlești este o validare, dar și o responsabilizare: ”Ceea ce facem trebuie să facem bine și atunci când ieșim în lume trebuie să știm să ne comunicăm mesajul și să găsim calea cea mai potrivită. Suntem un grup închegat, un grup puternic, un grup care ne comunicăm cele mai mici detalii atunci când avem vreo nelămurire și ne bucurăm foarte mult să fim aici. Invitația doamnei Florentina Buzenschi ne onorează și, cum spuneam, ne responsabilizează. Atingem acele firi ale oamenilor care nu creează rapid, care nu creează la repezeală, care nu fac doar de dragul de a face și care se activează intrinsec. Cred că sustenabilitatea constă în treaba asta să te activezi în primul rând pe tine, să știi să-ți exprimi foarte bine intenția și să știi să te plasezi într-un cadru din care să-ți iei resursele cu foarte mare grijă încât să nu afectezi în jurul tău și să știi să dai înapoi ceva cadrului din care te aprovizionezi”.

Dragostea pentru ie a Vasilicăi a apărut pe la 7-8 ani (acum are 28 și este geograf de profesie), când a descoperit niște bancnote vechi într-un dulap al bunicilor. Atunci, în mintea ei de copil a apărut ideea că, înainte de a se naște, a existat o întreagă lume despre care nu știa nimic. A început să caute informații despre obiceiurile lumii trecute și despre uneltele cu care puneau în practică aceste obiceiuri. Într-un fel asta face și acum, când se întoarce în timp, cu acul, pânza și ața colorată.

”îți ia mult să-ți dai mâna după pânză, eu am început altițele din cămașa mea și am convins-o și pe mama să coasă și am convins-o trimițându-i altițele cusute de mine. Mi-a luat 6 luni să termin cămașa, mai am una în lucru. Prima pe care am cusut-o este din zona Bucovinei, cea pe care o am în lucru este din zona Neamțului. Și cos în continuare. Mă liniștește și mă relaxează chiar și în cele mai obosite zile. Iar socrii mei fac apicultură de peste 30 de ani. M-am îndrăgostit de dragostea lor față de albine, practic. Apicultorii la noi foarte puțin se promovează, e un volum mare de muncă în spate, suntem foarte fragmentați, lipsesc cooperativele, ne e frică de cooperative pentru că avem mentalitatea încă moștenită și atunci eu am preluat partea aceasta de a-i duce pe ei în lume. La Borlești am reușit crezând în oameni, crezând în comunitatea noastră. Șansa a fost că ne-am găsit eu și Dana, și gândim ca toate lucrurile să fie făcute de calitate. Acesta cred că este secretul: să ai răbdare să cauți oamenii cu care vrei să fii împreună și să ai încredere”.

Vasilica Racariu este președinta Asociației Satul Sustenabil și anul trecut, când Șezătoarea Borlești a împlinit 10 ani de existență, a scris un proiect care a obținut finanțare de la  Administrația Fondului Cultural Național „Altița ulițelor din Borlești”.

”Am avut 3 ateliere și prezentări, cumva am provocat comunitatea în sensul că am adunat 45 de cămăși vechi și le-am cercetat, și le-am vorbit tuturor despre frumusețea și valoarea lor. La începuturile șezătorii, oamenii credeau că vreau să le iau cămășile și să le vând, să fac afaceri, iar eu le-am spus să le păstreze în familie. A fost extraordinar de uimitor că după 10 ani am găsit aceleași cămăși acolo în familii și mă bucur că nu le-au dat”, a spus Dana Handaric.

Andreea Ciupercă (17 ani), absolventă de liceu, aflată în plin examen de bacalaureat, a venit la ”Grădina cu ii” îmbrăcată în una din cămășile moștenite de la străbunica ei: ”Prima cămașă pe care am descoperit-o a fost una galbenă, mi-a dat-o bunica mea și știu sigur că mi-am zis atunci să n-o dau din casă niciodată, să fie purtată doar de mine. O păstrez alături de aceasta pe care o port acum și mai am încă una, cu model de viță de vie. Și am cămașa cusută de mine, care-mi este foarte dragă. M-am apucat de cusut acum 4 ani, îmi doream foarte mult să am ceva făcut de mine și m-a ajutat Dana să-mi creez cămașa mea. Noi ne întâlnim la șezătoare în fiecare joi și suntem foarte implicate în treaba asta, doar că nu toată lumea din Borlești înțelege ce facem și, implicit, nu se poate bucura de reușitele noastre”.

Ca să poți coase o cămașă trebuie să-i înțelegi desenul, să știi să-l ”citești” și apoi să-l redesenezi. Având pasiunea desenului, Andreea e cea care ajută persoanele care vin în șezătoare să ”citească” modelul de pe cămașă. Practic, stă și numără toate firele din model și face planșe digitale. Astfel, oricine își dorește un anumit model îl va putea înțelege și executa mult mai ușor.

Cămașa Andreei expusă la ”Grădina cu ii” a însemnat 4 ani de muncă, e adevărat cu multe  pauze. N-ar vinde-o niciodată, face parte din sufletul ei.

Elena Stanciu, meșteră în arta vopsitului cu plante sau ”boitului cu buruieni”, cum spune, este și ea membră a Șezătorii Borlești și a participat pentru prima oară la un eveniment desfășurat în Piatra-Neamț: ”Eu am locuit 5 ani de zile în Craiova, soțul meu e oltean, dar nu m-am regăsit deloc acolo și m-am întors în Borlești. Am descoperit șezătoarea, le-am descoperit pe fetele pricepute și de atunci merg aproape în fiecare joi. Facem evenimente, avem expoziții și cred că fiecare și-a găsit așa un drum, un țel, ceva care să o lege de acasă. Ne simțim foarte bine și avem și o mândrie că suntem din Borlești, o comunitate mare. Și fiecare contribuie cu câte ceva. Eu vreau să fac cunoscută partea asta din meșteșug, nu vopsesc decât țesături naturale și vând cu prețuri de la 30 de lei – o pereche de șosete din lână, până și la 700 de lei – o rochie din mătase. Cămașa pe care am expusă costă 150 RON, e din colecția trecută, vopsită cu indigo, indigoul nu e o plantă specifică zonei noastre, e o plantă din India, dar noi avem corespondent în România – drobușorul, care se folosea înainte. Am acasă grădină tinctorială – sipica neagră, nalba de grădină, morărițe, sunt foarte multe. Mă întristează faptul că astea erau florii care se regăseau în grădinile gospodăriilor din rural, acum nu se mai regăsesc, au apărut astea cumpărate și care nu țin. Cele pe care le folosesc eu sunt invazive, dar invazive într-un mod plăcut adică nu-i nevoie să le muți, să le oferi condiții extraordinare, cade sămânța și primăvara e plin. Ca și lăcrămioarele, nu mai scapi de ele, și sunt și parfumate, sunt și frumoase, albinele vin și polenizează, totul în jur înflorește”.

Pentru ca ansamblul să fie armonios, nu putea lipsi un copil de 12 ani, elev al Colegiului ”Calistrat Hogaș”, care-și manifestă în mod personal dragostea și respectul pentru natură.  Yannis Ciobanu a strâns capace de sticle de pe malul mării și le-a transformat în insigne cu mesaje amuzante. Una din ele, cu inscripția ”odorul lui tati” era purtată de Andreea pe ia ei cu motive geometrice. Dar Yannis nu reciclează doar capace, ci pictează și pietre. ”Pietrele se găsesc cam peste tot și nu afectează mediul, dar m-am decis să fac din ceva banal lucruri mai interesante, cu mesaje pozitive, ca să se simtă oamenii foarte bine atunci când le văd. Când se uită cineva la o piatră, vede doar o piatră, dacă dacă se uită la o piatră de-a mea, zice: uite, piatra asta are inimă în ea!”.

După o zi în care curtea muzeului a fost transformată într-un colțișor din lumea satului de altădată, a căzut cortina peste a VI-a ediție a ”Grădinei cu ii”, o ediție specială, după cum a spus muzeograful Florentina Buzenschi, ”pentru că avem invitată o comunitate specială, recunoscută la nivel național”.

Felicitări organizatorilor! Felicitări deosebitelor femei care reușesc să coasă cămăși tradiționale valoroase și frumoase! Felicitări minunatei comunități Șezătoarea Borlești!

Cristina Mircea

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.