Am avut șansa să am profesor de limba română, în clasele V-VIII, pe domnul profesor Vasile Codrescu. Avea o ținută impecabilă. Costumele pe care le purta aveau o croială sobră, confecționate din stofe de calitate. Era un bărbat frumos și elegant, discret și rezervat, avea un aer seniorial. Avea un singur mod de a saluta: ridica pălăria. Vorbea puțin, uneori părea glacial, ceremonios și ușor distant. Și totuși era ceva prea sever pe chipul și în atitudinea lui ca să nu-l bănuim că această severitate ascunde un suflet nobil. Oamenii rezervați au totdeauna ceva de ascuns. Ni se spusese că a fost mai întâi învățător. Asta se vedea din modul cum scria, ținea în mod deosebit la caligrafie.
Se pricepea la toate, avea îndemânare fizică și era un gospodar desăvârșit. Gardul care îi împrejmuia casa avea două porți, cu cadre din lemn sculptate de mâna lui. Măsură și bun gust – asta degajau lucrurile făcute de el. În sat se spunea că a luptat în cel de-al doilea război mondial, că a fost ofițer pe frontul din Rusia, unde a fost rănit, dar pentru noi toate acestea erau foarte îndepărtate și de neînțeles. Pentru noi, războiul era cel din joaca de duminică, din păduricea de pin de deasupra satului, când ne împușcam cu arme făcute din dranițe. Poate că acea disciplină severă, pe care o impunea lui și celor din jur, era urmare a experienței trăite pe front. Nouă, însă, nu ne-a vorbit niciodată despre ororile războiului. A fost întemeietor de școală în acele vremuri de lipsuri cumplite ce au urmat războiului. A fost ceea ce astăzi întâlnim din ce în ce mai rar: un model. Un model de onestitate, de sobrietate, de devotament, lucruri pe care noi la acei ani nu le puteam aprecia. Multă vreme am crezut că nu știa să se bucure. Dar eu nu l-am cunoscut decât în relația elev-profesor, deși am fost vecini. Probabil, cu cei din familie era afectuos, dar cu gloata aceea de soldați mici și neinstruiți nu putea fi decât sever. N-am îndrăznit să mă apropii de casa domnului profesor decât la sărbătorile de iarnă, când mergeam cu plugușorul sau cu colindul. Norma de adresare pe atunci era tovarășe, dar mama mi-a spus că eu trebuie să mă adresez cu domnule profesor, și asta am făcut în orice împrejurare.
A fost un dascăl sever, care impunea disciplina prin simpla sa prezență. Nu l-am văzut niciodată zâmbind și nu l-am auzit niciodată ridicând tonul. Riguros în tot ce făcea. N-a lipsit niciodată de la ore. Intra în clasă, își așeza catalogul și ceasul de buzunar pe catedră, își punea ochelarii și făcea prezența. În clasă era o liniște desăvârșită. Ne ridicam spunând ”Prezent!” când ne rostea numele, privindu-ne intens, părând că înțelege pe loc cât învățasem pentru ora de limba română. Avea un spirit de observație necruțător. Ne preda și ne cerea să învățăm o materie pe care o asimilam greu: gramatica. Doar simpla rostire a acestui cuvânt semăna panică printre noi. Obișnuiți cu rostirea slobodă, cu specific moldav a cuvintelor utilitare eram nepregătiți pentru o disciplină atât de rigidă. Se străduia să ne învețe să vorbim și să scriem corect, lucru anevoios dacă ținem cont de mediul autarhaic din care veneam. Știa să fie sever, dar drept. Nu se bucura (cel puțin în prezența noastră) și nu se enerva. Ne trata egal, fără să țină seama din ce familii veneam. N-a fost niciodată generos când punea note, dar n-a nedreptățit pe nimeni niciodată. Notele domnului profesor reflectau strict știința noastră de carte. Lecțiile lui aveau o anumită solemnitate. Mereu el însuși, niciodată entuziast, niciodată melancolic, nu părea să fie cuprins de emoții sau de anxietăți sau poate și le cenzura ca noi să nu le cunoaștem niciodată. Respectul lui pentru oameni și pentru lege i-a asigurat o viață liniștită, consumată între școală și familie. Pentru că a fost un om drept, pentru că a trudit să lumineze generațiile de copii din satele pădurii, Dumnezeu l-a dăruit cu viață lungă. A depășit un secol de existență. Urmându-și spiritul metodic, a plecat dintre noi și ne așteaptă la școala situată sus pe cer, pregătit să strige catalogul și să ne învețe cum să ne rugăm Învățătorului Ceresc să ne ierte tot ce am greșit.
Dr. ing. Mihai Niculiță
