Vultur Orâdeanu s-a născut în anul 1900, în comuna Mușenița, raionul Rădăuți, județul Suceava. Licențiat în litere și filosofie. A fost primar al orașului Piatra-Neamț și director al Liceului Comercial. Arestat de comuniști, a fost deținut la Penitenciarul Poarta Albă, între anii 1952-1954. A funcționat ca profesor la liceul din Borca între anii 1962-1965.
Ceea ce scriu eu aici nu este o biografie, sunt amintiri. Evocarea mea nu poate fi luată ca mărturie. Sunt amintiri subiective, conservate precar și care se întregesc anevoios. Amintiri ascunse în meandrele unei memorii, pe zi ce trece, mai inconsistente. Timpul nu a mai cruțat aproape nimic din imaginea profesorului și e posibil ca numai eu să mai dau adăpost legendei acestui distins dascăl. E e greu de recompus personalitatea lui, după decenii de uitare. Ne-au rămas foarte puține informații despre viața sa. A făcut parte dintr-o lume care astăzi nu mai este. Numele lui a rămas doar în cărțile vechi de telefon ale orașului Piatra-Neamț și pe o cruce într-un cimitir, pe care nimeni nu mai știe. O tăcere inexplicabilă s-a așternut peste biografia lui. Trecutul lui era învăluit în tăcere și discreție. Noi, elevii, nu știam nimic despre el când a sosit în școala noastră. A fost trimis în exil politic la liceul din Borca. Stilul lui de viață continua să nu placă mai marilor zilei. Nu ni l-a prezentat nimeni la prima oră. A venit singur și a așteptat politicos ca gloata gălăgioasă să intre în clasă. Era îmbrăcat îngrijit, într-o ținută clasică. Un bătrân maiestos și senin. Noul nostru profesor, cu părul viscolit de timp, avea un aer princiar. Am rămas toți în picioare, ne-a spus cu voce blândă să ședem și s-a așezat și el. S-a recomandat și ne-a spus ce ne va preda. A strigat catalogul. Ne ridicam, ne privea cu luare-aminte și ne spunea ”la loc!”. Era calm și îngăduitor, lucru neobișnuit pentru școala noastră.
La prima oră ne-a spus, zâmbind, că școala e un car cu fân, care se mișcă repede și din care fiecare smulge cât poate. Pe măsură ce trecea timpul descopeream în profesorul nostru un om foarte agreabil. Făptura lui radia frumusețe și calm. Cu figura lui olimpiană, arăta o indiferență regală față de tot ce-i agita pe cei din jur, nu mai asculta decât de vocea lui interioară. Nu se grăbea niciodată, avea întotdeauna timp. Un om fermecător, niciodată obosit, niciodată posac. Era un magician al cuvântului. Avea un incontestabil talent retoric. Eram cuprinși de vraja expunerii și uităm să mai luăm notițe.
În cuvinte puține ne prezenta esențialul unei lecții, înainte de a intra în amănunte. Ne-a transmis bucuria de a citi și de a înțelege. Împreună cu el, încercam să pătrundem în universul lecturii.
Până la urmă, șușotit, a ajuns la noi vestea că profesorul era surghiunit în școala noastră. Noi nu aveam cum să bănuim proporțiile suferințelor lui. Profesorul nostru avea mereu o prestație calmă, de om care nu datora nimic, nimănui. Aveam în fața noastră, fără să știm, un om care a înfruntat cu mare demnitate dezastrele istoriei. Un exemplu de înțelegere superioară a vieții și a oamenilor. Evenimentele traumatizante pe care le-a trăit nu l-au închis în el. A plătit adevărurile în care a crezut prin suferință. Era senin și împăcat cu el însuși, neresentimentar, în pofida anilor de detenție din închisorile comuniste. Un bătrân blajin și plin de prestanță. Patimile nu-l mai atingeau. Ambiții, invidii, intrigi – nu mai ajungeau până la el. Era mereu calm și reconciliant cu cei din jur. Puțini oameni știu să fie demni cum a fost el. Înțelepciunea este arta renunțărilor. Profesorul părea resemnat. Totul trebuie iertat: ”ați învins domnilor, intelectualul se pleacă în fața dumneavoastră” părea să spună bătrânul dascăl. Pe chipul lui nu s-a citit niciodată o mândrie jignită, ci seninătate. Fie ca acest tardiv laudatio pentru eminentul profesor să ajungă măcar la o parte din cei care l-au cunoscut și l-au prețuit.
Ing. Mihai Niculiță
