De multă vreme, incitat și de semnalele de alarmă ale câtorva grupuri de inimoși și chiar inițiativele în interesul salvării, mi-am dorit să ajung la Băile Herculane pentru a vedea și simți cu propriii senzori cele ce se petrec acolo. Chiar de la început, primul gând ce mi-a trecut prin minte a fost că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, dar nu a ales generațiile/oamenii/neamul potrivit(i). Și asta pornind de la resursele și potențialul imens al zonei, raportat la nivelul cel mai de jos al capacității de administrare și exploatare, se poate spune primitiv, de care pot da dovadă autoritățile din județul Caraș Severin.
Acestea nu au înțeles – de exemplu – utilitatea amenajării și întreținerii unor locuri de îmbăiere publică, preferând să se irosească în râul Cerna, apa termală dătătoare de leac spre desconsiderarea turiștilor de la care percep taxă de stațiune! De fapt, unele inițiative private au semănat două asemenea locuri la gurile de captare, venind în întâmpinarea oamenilor care le preferă celor de la hotel dar senzația este de mizerie, izolare, abandon…. ca locuri mai curând căutate pentru nevoi fiziologice primare. Obișnuit cu condiții igienico-sanitare cât de cât umane, te gândești de două ori înainte de a intra în feredeu.
Pentru că îmbăierea nu a fost un scop în sine, ne-am dedicat drumețiilor și admirării patrimoniului și recunosc, în 16 ani de monitorizare continuă a monumentelor istorice, m-am ales cu un defect profesional în a observa deficiențe, chiar și atunci când sunt în vacanță. Dar sentimentul de revoltă s-a trezit din constatarea că starea actuală a monumentelor istorice de la Băile Herculane, mai toate părăginite, cu fațadele jupuite, acoperișuri ruginite și facturi de restaurare descurajatoare sunt cauzate direct de autoritățile statului, indiferent de culoarea politică și chiar dacă unele dintre imobile au fost/sunt în administrare privată.
Principalii (i)responsabili sunt în mod direct miniștrii culturii din intervalul anilor 1990-2000, respectiv de la abrogarea legii patrimoniului din vremea lui Andrei Pleșu și hiatus-ul legislativ ce a urmat, până la primul OUG, urmat un an mai târziu de actuala Lege a monumentelor istorice nr. 422/2001. Fiecare ministru în parte și funcționarii din Ministerul Culturii din această sinistră perioadă au făcut dovada indiferenței profunde față de patrimoniul țării, a lipsei de patriotism și sunt părtașii unei distrugeri echivalente cu un veritabil act de trădare națională.
Și o consider astfel, întrucât vreme de un deceniu România a devenit o placă turnantă a comerțului internațional cu antichități, tocmai în zorii unor vremi post-revoluționare în care setea de îmbogățire rapidă sfida orice norme morale și – nu de puține ori – legale. Atunci au avut loc și numeroase privatizări, concesiuni dubioase sau chiar retrocedări, toate lipsite de elementare norme de impunere a responsabilității civice, favorizând devastarea.
Dăinuirea unui monument istoric este condiționat de asigurarea funcționalității, desigur într-o variantă cât mai apropiată destinației inițiale a acestuia. Or, tocmai goana după câștiguri imediate, cu minime investiții în întreținere corespunzătoare și promovare de piață, au dus pe mulți ”afaceriști” în faliment, iar monumentele administrate s-au pus sub lacăt, apoi sub sechestru și le plângem astăzi de milă. Culmea este că vorbim despre Băile Herculane, care nu duc lipsă de turiști, chiar și în prezent și tot culmea este că prevenirea degradărilor ar fi implicat costuri insignifiante!
Cazul Conacului Catargi din comuna Tupilați, județul Neamț, ieșit din Revoluție ca sediu CAP, apoi despuiat de mobilier și lăsat în părăginire timp de un deceniu mi-a arătat cât de ușor putem pierde un monument istoric. S-a distrus – unii zic iremediabil – după ce o fisură ignorată la acoperiș a permis infiltrarea apei meteorice în structura de zidărie, astfel încât peretele expus, având și un balcon cu balustradă din fier forjat, s-a prăbușit, trăgând după el plafoanele și acoperișul. În mod cert, dacă gaura era acoperită la timp – cu costuri minime – monumentul era și azi ”în picioare”, dar pentru asta cineva trebuia să îi poarte de grijă, iar acel cineva, la rândul său, trebuia să fie responsabilizat de autoritățile îndrituite ale statului și ele cu ”dritul” bine rânduit.
Acest trist exemplu, mi-a arătat cât de neîndurător poate fi ”domnul inginer Ploaie”, atunci când este ignorat. Art. 36 din Legea 422/2001 oferă – nu întotdeauna cu suficiență – pârghiile ce pot urni din loc ignorante dar au trebuit ani până când reprezentanții statului să le pună în aplicare, după știința mea, primele contravenții au fost aplicate abia prin 2009. Și asta de către poliție, iar la direcțiile pentru cultură mult încă după acest an. Asta ar însemna că, realmente, timp de 20 de ani, Statul Român a fost practic indiferent față de soarta patrimoniului construit și aici, iarăși, trebuie să adăugăm în pomelnicul rușinii șirul de miniștri ai culturii și clica de ministeriabili care s-au succedat din anul 2001, ”la deal”.
Nici nu are cum altfel, când numeroase norme juridice subsecvente – cu obligația elaborării în 60 sau 90 de zile – au întârziat ani buni, unele decenii chiar și nimeni din Ministerul Culturii nu a fost responsabilizat pentru aceste grave încălcări ale dispozițiilor legale deși pagubele au fost imense. Și cine să o facă? Priviți șirul miniștrilor și ale miniștrilor secretari de stat și găsiți câte nume au avut preocupări legate de patrimoniul cultural, înainte de a obține mandat de ministru dar și după. A mai auzit cineva despre Știrbu, Gheorghiu, Brătescu, Pugna, Breaz, Iorgulescu, Ivașcu, Kelemen… îl privește cineva pe Romașcanu drept om de cultură (nu îndrăznesc să zic ”de patrimoniu cultural”)? Ei, tocmai aici dospește buba: în faptul că aleșii noștri au privit mai întotdeauna Ministerul Culturii drept o variantă de satisfacere a unor orgolii, de multe ori pentru indivizi ”șterși” dar docili și astfel, utili la numărătoarea mâinilor ridicate. Așa se explică de ce în trei decenii de la revoluție România nu are o strategie unitară în domeniul patrimoniului cultural… abia acum se coace una și va intra în vigoare, probabil, atunci când se va alege praful de pe tobă!
Și dincolo de aceste vârfuri de oportuniști politici, în Ministerul Culturii a prins crustă incompetența, născută din lenea și indiferența proverbiale. Îmi amintesc o ședință cu specialist ”de minister” pe bunuri culturale, care înghesuit la colț cu diverse întrebări a ridicat mâinile și a zis că poate vorbi doar despre inventariere cum se procedează, cu restul nu știe! Ori duduițe, aduse pe post de consiliere care nu reușesc să se lămurească dacă vorbim despre ”clasificarea” bunurilor de patrimoniu ori despre ”clasare”, în cazul procedurii de înscriere a lor într-o categorie protejată. Cunoaște cineva vreo atitudine publică a ”directorului direcției patrimoniu” din cadrul Ministerul Culturii, un soi de ”il capo di tutti capi”? Pariu că mulți nici măcar nu îi cunosc numele! Dar acest individ ”coordonează” – și chiar influențează direct miniștrii – activitatea în domeniul patrimoniului cultural la nivel de minister! Bine… un minister în care al doilea om după ministru, cu drept de semnătură, este… contabilul șef.
Această crustă s-a speriat de perspectiva creării unei structuri specializate ”de patrimoniu” în cadrul Ministerului de Interne și a căutat orice mijloace de a le împiedica buna funcționare, prin ignoranță. Pentru că lâncezirea este cuvântul de ordine la Ministerul Culturii și orice încercare de ”energizare” îl pune în defensivă. Codul ”de bune practici” constituie încă o altă abstracțiune, terifiantă dacă ne gândim la starea generală de confort. Și această stare presupune eminamente să nu faci nimic, să lași totul în voia sorții. E de preferat nici să dai pe la muncă și efortul de a te prezenta o dată pe lună ca să semnezi statul de salarii, este privit ca o normalitate, comparativ cu cel care se zbate, caută soluții și luptă…
Nu e prima dată când mă exprim critic la adresa Ministerului Culturii și de aceea nu pot fi bănuit că sunt motivat de context. Unii cred chiar că aciditatea mea ar fi undeva la originea ultimelor reacții punitive ale Ministerului, probabil.
Dincolo de asta și fără nici o nădejde în bine, am scris aici, ”ca să să știe”.
Vitalie Josanu
Felicitări, domnule Josanu! Sunt atâtea de spus… Vă mulțumesc pentru tot efortul dumneavoastră! Cu siguranță că nu este în zadar. Poate că se vor trezi cândva, ori, poate că vor da socoteală. Speranța moare ultima. Gânduri bune!