Atmosfera din Vama Siret, locul prin care mii de refugiați din Ucraina fug din iadul războiului, este cea a României frumoase. Și umane. De la mai bine de 2 kilometri de frontieră, accesul cu mașina nu este permis decât pentru cursele speciale. ”Special” înseamnă de la mașinile de intervenție, până la cele care transportă alimente, pături, apă, voluntari, dar și oameni care nu fac parte din nicio organizație, au cumpărat lucruri din banii lor și vor să ajute, pur și simplu. Pe ambele părți ale drumului au fost create culoare, s-au montat corturi, în care refugiații găsesc sandviciuri, apă, ceai, fructe, dulciuri, mâncare caldă. Întreaga zonă e un furnicar permanent: preoți, voluntari de la Crucea Roșie, oameni de toate vârstele cară baxuri cu apă, lăzi, pachete, plase, refac stocurile, distribuie, iau copii în brațe, împart ceai cald, ajută cu bagajele. Dinspre frontieră vin mereu mașini care sunt oprite cu un semn scurt și cineva apare mereu cu un pachet ”Please! In the name of God”. Geamul coboară, două mâini se întind, iau pachetul și se aude șoptit ”Spasiba” sau ”Thank you”. Mulți refugiați vin pe jos, în special femei care trag după ele trolere, țin de mână copii, sunt dezorientate, plâng. Unele nu acceptă pachetele. Nu le mai pot căra. Altele le înghesuie în căruțul copilului. La marginea unui trotuar lângă stația Petrom, care a fost închisă cu un fel de barieră care se dă la o parte manual, numai pentru cei care vor să alimenteze, două femei și cinci copii mănâncă sandviciurile abia primite. Au ochii goi și triști și aproape nu văd oamenii care se apropie de ei. Cineva le oferă copiilor biscuiți și napolitane. Niciunul nu întinde mâna să primească, dar niciunul nu refuză. Alții sunt mai greu de convins, se strâng lângă mamele lor și lasă privirea în pământ.
”Au nevoie de ajutor, dar contează cum îl oferi, nu trebuie să insiști. Sunt speriați, nu știu ce li se întâmplă, nu știu ce viață îi așteaptă și sigur se gândesc la tații lor, rămași dincolo de frontieră”, ne spune o tânără, care așază un teanc de pături pe o tarabă, lângă rulota Primăriei Siret.
Copiii mai mari înțeleg că au fugit din calea morții, cei foarte mici aleargă, se uită uimiți la atâta lume care roiește în jurul lor, se bucură când li se oferă ceva. Mamele lor sunt, însă, împovărate, obosite, cu sufletul sfâșiat.
”Avem mâncare. Avem foarte multă mâncare. Avem și apă. Ne trebuie pături, produse de igienă, cred că și pampers, deși mai avem stocuri, dar și numărul femeilor cu copiii foarte mici e destul de însemnat. Și abia se lasă seara, peste noapte vor veni, iarăși, foarte mulți”, spune un bărbat către sutele de oameni care vin, mereu, mulți cu mașinile personale, din Suceava, Iași, Bacău, Botoșani, Neamț sau chiar Brașov.
La lăsarea serii, vama e la fel de animată, grupurile de refugiați intră în România, cu mașina sau pe jos, și românii îi așteaptă, îi îndrumă (sunt translatori, sunt vorbitori de engleză), îi transportă și, mai cu seamă, îi înțeleg. Atmosfera din vamă e aceeași, 24 de ore din 24, voluntarii sunt acolo, preoții sunt acolo, polițiștii, jandarmii, pompierii, toată lumea într-o mobilizare extraordinară, care arată că România poate să fie frumoasă, empatică, sensibilă și umană.
Cristina Mircea
