Palatul arhieresc, construit în 1937 de către mitropolitul Visarion Puiu, situat în imediata apropiere a Schitului Vovidenia, din zona Mănăstirii Neamț, este locul în care Mihail Sadoveanu și-a petrecut 17 ani din viață, în perioada 1944-1961. Obiectele personale, bine păstrate, fac ca amprenta marelui scriitor să se simtă și acum în imobilul devenit muzeu, aflat în administrarea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Cine face un tur al celor 8 camere (una singură din cele 9 ale casei este dedicată lui Visarion Puiu) aproape se așteaptă ca Mihail Sadoveanu să apară de undeva, să se așeze la masa de scris sau să-și ia pălăria, încălțările și pușca, și să plece la vânătoare.
Toate obiectele, din care se disting pianul vienez, jocul de șah, suportul pentru stilou făcut dintr-o copită de cerb, mașina de scris, dar și mobilierul, sobele, biblioteca, volumele scrise de Mihail Sadoveanu – expuse în vitrine, portretele, icoanele, documentele creează acea atmosferă de reședință elegantă de vară, în care scriitorul își primea prietenii și ducea o viață tihnită.
Cei interesați să-l descopere pe ”Sadoveanu…altfel” pot cumpăra chiar de la muzeu volumul scris de arhim. dr. Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia, care precizează în prolog: ”Ideea de a alcătui acest volum referitor la anumite aspecte din viața și opera celebrului scriitor mi-a venit când am început să-mi dau seama, după mai multe lecturi din și despre Sadoveanu, că nu este prezentat integral, ci fragmentar, în funcție de temele de cercetare și interesele biografilor, criticilor literari sau jurnaliștilor, și când am văzut că nu mai ocupă locul cuvenit în manualele școlare”.
În carte este menționat anul cel mai tragic din viața copilului Mihail (1895) când și-a pierdut mama și tot universul lui s-a răscolit. Suferința și dispariția prematură a mamei l-au marcat cu atât mai mult cu cât tatăl nu l-a înștiințat. Povestirile Floare ofilită și Printre gene descriu drama de la sfârșitul unei drame – viața și moartea Profirei: ”În ambele povestiri apare aceeași temă: îmbolnăvirea tatălui într-o iarnă, truda mamei de a-l sluji până la însănătoșire, sfârșind prin căderea ei iremediabilă pe patul suferinței. Probabil că ea a suferit mult și boala i-a dat târcoale încă de când copilul ei cel iubit, acum de 14 ani, era mic și încă nu plecase la Fălticeni. Acestea ies în evidență din trista poveste Printre gene: ”…pe atunci mama a prins a geme pe picioare. Cu toată suferința, se târa după treabă prin bucătărie, prin odăi…dar îngenunchease, doborâtă de boală, ca boul care cade pe brazdă. A zăcut așa zile după zile; slăbea, se topea și nimene nu sta la căpătâiul ei. Numai eu mă apropiam, îmi plecam capul pe perina ei. Și ea îmi șoptea ușor ”dragul mamei, du-te în bucătărie și adu-mi o ulcică cu apă…dar vezi să nu te simtă nimeni”. Eu plângeam atunci și nu știam ce este…iar mama din când în când își deschidea ochii, îi ațintea asupra mea și-mi zâmbea cu dragoste…De moartea mamei nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat…”
Însă drama pierderii i-a sporit-o și întâmplarea nefericită care a făcut ca băiatul să nu-și poată conduce mama pe drumul către Veșnicie. Nu reies de nicăieri motivele acestui lucru. Cert este că, în vacanța de Paști a anului 1895, elevul, întors de la școală, nu și-a mai găsit mama. Nu știm de ce tatăl nu l-a înștiințat de moartea ei. S-a gândit oare, conu Alecu că șocul îl va marca prea puternic sau poate nici nu l-a interesat suferința lui? Nu vom afla niciodată”.
Cristina Mircea
