Florela Oprișan, femeia iubitoare a traiului simplu, de la țară, a cucerit inimile românilor și ale juraților de la ”Românii au talent” cu singura poezie pe care a scris-o în viața ei. A scris-o plângând, în timp ce făcea curățenie într-un apartament de lux din Monaco și a cuprins-o un dor teribil de satul în care s-a născut, de părinți, de copilărie…
- ”Acum spun că locuiesc la căsuța care nu se vede”
Florela este o binecuvântare de om, cu bun simț și bun gust. N-a avut o viață ușoară, dar greutățile nu i-au șters zâmbetul de pe chip. Născută la Tupilați, lângă Hanul Ancuței, căsătorită la Podoleni, unde a locuit 5 ani, mutată apoi la bloc, în Piatra-Neamț, s-a întors până la urmă tot la sat. Acum 5 ani jumătate a cumpărat o bucată de pământ de 3.000 mp și o căsuță veche la Dobreni, în apropierea școlii.
”Casa e foarte simplă. O singură cameră e locuibilă, cealaltă e un fel de magazie momentan. Imediat după ce-am cumpărat-o i-am spus fiului meu că vreau prispă, vreau să trăiesc ca în copilăria mea, că acolo era frumos. Am făcut o prispă cu stâlpi din lemn nefinisat, bușteanul e doar curățat de coajă. Am făcut foc în sobă, am văzut că nu scoate fum, mi-am adus un pat și m-am mutat, chiar dacă nu aveam toate condițiile. Eu am trăit în case luxoase și am constatat că nu mi se potrivesc deloc. Acum spun că locuiesc la căsuța care nu se vede. Când sunt copacii înverziți, căsuța chiar nu se vede. Mă înspăimânt când văd cum construiesc oamenii în ziua de azi. Pe vremuri erau casele mici și pline, acum sunt mari și goale”.
Băiatul Florelei Oprișan a absolvit Facultatea de arte din București și este pasionat de rustic, de lemn, de natură… A lucrat o vreme la studiourile Buftea, la decoruri pentru film și de curând a plecat în Irlanda, unde se derulează un proiect pentru parcuri de distracții. Mama lui a rămas să aibă grijă de căsuță și de curtea cu păsări, și să-și împartă restul timpului din săptămână între șezătoarea din sat, cântatul la strană în biserică și ”Valea celor XII”, locul care i s-a lipit de suflet. A fost mai întâi la deschidere, cu toate fetele de la șezătoare, în costume populare, apoi a prezentat țăranca româncă torcând lângă focul din vatră și a mai ajutat cu vânzarea biletelor. Acuș începe sezonul și va întâmpina, din nou, turiștii, cu zâmbetul ei cald.
- ”Dacă mă îmbrac la biserică în haine normale, mă simt incompletă”
Întoarcerea Florelei spre vremurile copilăriei n-ar fi posibilă fără costumul popular: ”L-ș purta și prin curte, dar mi-e milă. De la bunica mea am drag de costumul popular. Ea purta în curte cămeșă de cânepă cu câțiva puișori și fustă neagră. Așa umbla mereu. Trăia în satul Moreni, lângă Roman, acolo s-a născut mama. Practic, în poezia mea este versul ”Vedeam pădurea din Văleni”, dar nu voiam să se facă vreo confuzie cu Văleniul de lângă Piatra-Neamț și atunci am zis Războieni. Mama îmi povestea că era foarte greu de încălțări când era ea mică. Și de toate era greu. Purtau o pereche de opinci 2 frați sau 3. Opincile erau făcute de bunicul din șorici de porc. Mama nu le-a păstrat. Și atât de mult îmi doream o pereche. Primul element din costumul meu popular au fost opincile. Le-am găsit la Piatra-Neamț, de Zilele orașului, în 2016. Doi soți din Ștefan cel Mare făceau și au venit cu ele la vânzare. Ciocârlan le spune familia. Și acum mi-am cumpărat a doua pereche, tot de la ei. Am mers pe Ceahlău în 2016 și voiam neapărat să merg în costum popular. Următorul element a fost casânca, acea broboadă cu franjuri grei pe care-l purta Vitoria Lipan. Aveam o fustă brodată neagră, mi-o dăduse cineva, i-am scos căptușeala, și am combinat-o cu o cămașă de noapte cu danteluță din bumbac, am cumpărat de la Unic o fâșie de tricolor și așa am făcut primul meu costum. Eu am cusut foarte mult în viața mea, dar acum port 3 jumate la ochelari și n-aș putea să mai cos cruciulițele alea mici. Însă mi-am cumpărat cămeșe și poale vechi, acum am 3 costume. Dar pe scena de la ”Românii au talent” m-am prezentat cu cămeșa și poalele lui tata, de mire. Se vede că este cămașă bărbătească, are guleraș. Mă îmbrac cât se poate de des în costum, dacă mă îmbrac la biserică în haine normale, mă simt incompletă”.
- ”E singura poezie pe care am scris-o și nu știu dacă aș mai putea să scriu alta vreodată”
Înscrierea Florelei la ”Românii au talent” a fost, aparent, întâmplătoare. ”Doamna primar și Alina – care a înființat șezătoarea de la Dobreni, au fost la Rediu, nu știu ce sărbătoare era acolo în vară. Și era caravana pentru preselecție, iar fetița Alinei cântă muzică populară și a înscris-o. Doamna care făcea înscrierile a întrebat-o pe Alina dacă mai știe pe cineva. Și ea a spus despre mine, că am scris o poezie despre copilărie. Și atunci m-a sunat să mă duc la Căminul cultural, dar eu eram la Piatra, doamna Ionela Stanciu care făcea înscrierile se grăbea, trebuia să ajungă la Iași și a rămas așa. Trebuia să trimit o înregistrare cu mine, cu poezia. Și am trimis doar textul și după aceea am mers la preselecție pe 11 septembrie. Efectiv poezia asta îmi dă emoții când ajung la anumite pasaje, sunt trăirile reale. Mă emoționez și-mi vine să plâng când zic de tata, de mama, de bunici. M-am blocat efectiv, am avut emoții teribile. Mi s-a spus că sunt selectată. Nu știu ce urmează, dar n-aș mai merge. Eu zic că e suficient așa, emoția s-a transmis. Am văzut că a atins suflete, nu mă așteptam să aibă așa impact sinceră să fiu, că am văzut ce talente sunt acolo și ce muncă depun acrobații.
Poezia am scris-o la Monaco, lucram la o familie de italieni care avea un apartament acolo. Mi-a venit un dor teribil, de copilărie în special. E singura poezie pe care am scris-o și nu știu dacă aș mai putea să scriu alta vreodată. Scriam și plângeam. Lucram, cu bucățele de bloc notes în buzunar, alergam prin apartamentul ăla, care este foarte mare, mă opream și mai scriam câte un vers. Seara, când am ajuns în camera mea, le-am așezat pe toate pe pat, în ordine, le-am grupat oarecum și am trimis poezia la sora mea, prima dată, prin mesaj. Ea s-a emoționat, a plâns o grămadă. Absolut tot ce am scris e real, așa a fost, așa am trăit. Eu chiar furam floricele de la vecina mea, care avea un gheb pe spate și un picior mai scurt, și ea drăguța semăna flori pe lângă straturi. Mama mă întreba de unde le am adus, și eu spuneam senină: de la Veta lui Tâmboi. ”Du-le înapoi mamă, că e păcat, vai de mine, săraca Veta cu gheb, cum se apleacă ea să plivească!” Și eu, copil rău, le aruncam prin păpușoi. Mă mai trimitea mama cu câte un olăreț de lapte pe la rude, că noi n-am vândut niciodată lapte, îl dădeam de pomană. Fugeam repede, duceam olărețul și când mă întorceam înapoi, mă opream la părău, să prind pește, pe sub pietre. Doamne, vă spun, a fost o copilărie foarte frumoasă. Și nu voiam niciunul nu știu ce lucruri impresionante, ne bucuram cu ce era”.
Și apropo de ”căsuța care nu se vede”, Florela a vrut să-și construiască o căsuță din lut amestecat cu paie. A fost nevoită să renunțe și a păstrat casa veche, lângă care ridică o bucătărie și o cameră, la mansardă. Cu lemn rotund, rustic, cum se făcea pe vremea copilăriei ei. Dar știe să ”calce” lutul, a ajutat niște tineri să-și construiască o casă la Negrești. L-a călcat, firește, îmbrăcată în costumul popular. Pe care l-a purtat, cu drag, și pe Ceahlău, și la Paris…
Cristina Mircea
N.B. Evoluția de la Românii au talent este disponibilă aici.
