Duminica ce tocmai a trecut (16 noiembrie) a fost însuflețită de lansarea unei cărți închinate unor tezaure spirituale din Neamț: „Agapia și Văratec. Cele două sate mănăstirești ale României”. Miezul evenimentului, găzduit de Muzeul de Artă, a fost construit, pas cu pas, de amfitrionul desăvârșit și emoționat, dr. Mihaela Verzea – director adjunct științific al Complexului Muzeal Național Neamț, care i-a introdus în ”scenă” pe conf. univ. dr. Livia Iacob, director executiv al Fundației Editurii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, domnul Cătălin Jeckel, consilier cultural al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și director al Editurii Doxologia, și evident – autorul volumului, scriitorul, omul de litere și jurnalistul Grigore Ilisei, un mare păstrător al limbii române curate.
”A fost rânduit să ne vedem la Muzeul de Artă Piatra-Neamț, muzeu care adăpostește valoroasa colecție, donație a doctorului Paul Gotcu, un apropiat al bisericii, datorită căruia în perioada interbelică – în anii 30 ai secolului trecut – a fost pictată de către Nicolae Tonitza și echipa sa biserica Mănăstirii Durău, și un apropiat al Mănăstirii Agapia în anii 70-80 ai secolului trecut. Ostracizat fiind de regimul comunist, acesta a avut o relație strânsă cu maica stareță Eustochia Ciucanu. Ne aflăm, astăzi, în aceeași sală în care, stimate domnule Grigore Ilisei, ați vernisat în 2018, în luna noiembrie, trăirile iconice ale unor mari reprezentanți ai artei plastice românești: Cela și Costin Neamțu. A fost, iată, rânduit ca tot într-o zi de noiembrie să ne întâlnim aici și să ne vorbiți despre rafinament și despre soliditate morală, de această dată evocând figurile iconice care au păstorit mănăstirile Agapia și Văratec, să evocați creația muzeistică a lui ID Ștefănescu de la Agapia, acolo unde s-a deschis primul muzeu mănăstiresc din țară, să evocați taifasurile din salonul boieresc al lui Alexandru Vlahuță, să evocați, de asemenea, opera lui Nicolae Grigorescu, pictura lui unică – așa o numea restauratorul pinacotecii din Iași George Schiller, să ne vorbiți despre întâlnirile providențiale ale domniei voastre”, a invitat la mărturisire dr. Mihaela Verzea.
Conf. univ. dr. Livia Iacob a dus publicul asistent spre perioada copilăriei domniei sale, când vacanțele petrecute la Agapia și Văratec au fost adevărate evadări din spațiul cenușiu al vremurilor de înainte de 1989: ”Am fost și eu, fără să știu, pentru că eram încă un copil pe atunci, un viețuitor mirean. Am avut neasemuitul prilej de bucurie de a-i întâlni pe Zoe Dumitrescu Bușulenga și pe părintele Valeriu Anania – care mi s-a dezvăluit în calitatea domniei sale de poet.
Modul meu de a mă apropia de lectura cărții de față este unul cu totul special. Pentru mine a fost realmente o coborâre lăuntrică în ceea ce a însemnat fundamentul creșterii mele și al devenirii, cum spunea Constantin Noica, un parcurs pe care acum l-am putut privi în oglindă, cu ochii maturității. Am făcut cu domnul Grigore Ilisei două interviuri despre această carte, inițial era programat doar unul, dar pentru că timpul nu prea a avut răbdare cu noi să spunem cât ne-am fi dorit, am făcut și a doua emisiune și tot nu mă simt împlinită, știind cât de multe lucruri ne-au rămas de spus. Este o carte a cărților această impropriu spus monografie, această călătorie într-un timp al sacrului pe care foarte mulți dintre trăitorii de azi nici măcar nu-l pot concepe. Este un timp pe care Grigore Ilisei îl reînvie printr-un lexic care este cu totul particular, al domniei sale, al scriitorului, al prozatorului, autorul de nuvele și romane, care este sadovenian de atent cu cuvintele și care știe că toate vocabulele unui autor contribuie la a reașeza, din temelii, o lume despre care unii pot crede că trebuie să fie uitată. Grigore Ilisei se încăpățânează să aducă în prezent ceea ce de fapt este atemporal, pentru că sacrul – și a spus-o foarte bine Mircea Eliade – nu are indici temporali. Sacrul preexistă, există și va continua să dea sens lumii și într-un viitor în care noi nu vom mai exista fizic. Acest sacru este foarte greu de surprins în cuvinte și maestrului Grigore Ilisei îi reușește foarte bine acest lucru. De ce? Pentru că o face cu smerenie”.
Cătălin Jeckel, având dublă calitate – de editor și cititor – a spus: ”Domnul Grigore Ilisei este, cumva, un zugrav de icoane, un zugrav de modele pe care le oferă cu generozitate lumii de astăzi, dar folosind ca instrument cuvântul. O primă idee pe care vreau să o așez în fața ochilor dumneavoastră sufletești este aceea că la editura Doxologia acest volum nu este o apariție solitară, singulară, ci a fost precedată de alte cărți scrise de domnul Grigore Ilisei în același duh: Pisanii de azi și de demult, Osteneli sacerdotale, Convorbiri, taifasuri, divanuri, portrete și Sanctuarele memoriei, doar câteva dintre cărțile de aceeași factură, care ar putea constitui veritabile surse auxiliare suport pentru orele de limbă și literatură română, în cadrul învățământului preuniversitar și nu numai”.
Cu smerenie, autorul însuși, a vorbit despre Văratec și Agapia ca despre a doua lui casă: ”Vreme de vreo 30 de ani, cred că 3-4 luni pe an le petreceam la Agapia și Văratec, mai ales la Văratec, unde-mi și scriam cărțile. Și-mi plăcea mai ales când erau un fel de pustietate, deși nu era nici atunci, dar era o bătaie cu totul specială a timpului și o liniște mângâioasă și în același timp înălțătoare pentru ceea ce aveai de gând să faci. Sigur, nu mi-am propus să scriu o carte despre Agapia și Văratec, de-a lungul timpului am scris câte ceva despre oamenii de acolo, despre locurile de acolo și despre aceste două mănăstiri care reprezintă o fațetă cu totul originală a monahismului în general, care nu trăiește cel mai fericit moment. Aceste mănăstiri ajunseseră într-o vreme să cuprindă în obștea lor peste 400 de monahii, astăzi sunt mult mai puține și obștile vor scădea pe măsură ce maicile, care sunt acum acolo viețuitoare, vor trece celălalt sălaș al Domnului. Cred, și aceasta e concluzia la care am ajuns după ani de conviețuire cu maicile, că au ales această cale, pentru că li s-a părut acolo se regăsesc în ființa lor. Este o cale a căutării. În aceste făpturi există o neliniște care nu se simte, dar nu se ostoiește și nu încetează o clipă. Aici nu avem de-a face cu o viață de obște în sensul clasic, e o obște de factură specială. Aceste maici, majoritatea țărănci, dar amestecate și cu noblețe multă, s-au mutat din satul lor într-un alt sat: într-un sat sacru. Și au continuat într-un fel să împletească viața aceasta a sacrului cu viața satului lor, a locului de unde s-au ivit. Și asta este experiența cu totul specială, pe care n-o întâlnești nicăieri și pe care o oferă aceste două mănăstiri. Iar, în regimul anterior, acestea au fost și niște fericite refugii din calea furtunii, în care deseori aveai sentimentul că pășești pe o cărare, e adevărat mișcătoare, a libertății.
Dar cum spuneam n-am avut de gând să scriu o carte despre aceste mănăstiri, impulsul mi-a venit din partea unui vlădică, el și prefațează această carte – Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor – care e moldovean de-al nostru originar din Fălticeni, ucenicit în biserica tatălui meu și primit de tatăl meu în altar și aceasta a dus la o legătură puternică de-a lungul timpului deseori, recunoscător fiind tatălui meu și acordându-mi atenția pe care n-o merit din partea Prea Sfinției Sale. Și el a insistat enorm să scriu o carte despre aceste două mănăstiri, fiind un mare iubitor al vetrelor monahale. Și i-am spus că nu cred că am să pot scrie, am alte lucruri care sunt prioritare pentru mine și timpul e măsurat înaintea mea, evident, și trebuie să mă grăbesc: măcar unele dintre prioritățile pe care le mai am să le pot plini. Cu siguranță că nu le voi putea pe toate. Și, la un moment dat, se declanșează ceva, ca un chibrit care se aprinde și te așezi la masa de lucru și începi să scrii, acuma de o bucată de vreme am început să scriu direct la calculator, și am trecut la această carte, și i-am găsit o noimă, în registrul memorialistic. O deschid cu mica poveste cum am ajuns noi prima oară – eu, cu doamna mea, când încă nu eram căsătoriți – la Mănăstirea Agapia. Și am descoperit acest univers, și am hălăduit pe deasupra munților, mergând la mănăstirile de sus, prin toate desișurile, și am început să le evoc aici. Și în montura aceasta, am așezat și unele dintre poveștile pe care eu le scrisesem. Și reușind să fac o anumită urzeală, a ieșit această carte și m-am bucurat foarte mult”.
Cristina Mircea
