17 mai 1995 a fost ziua în care tricolorul a ajuns pentru prima dată pe cel mai înalt vârf al Terrei: EVEREST, 8850 m. Au trecut exact 30 de ani și, în semn de prețuire pentru performanța alpinistului Ticu Constantin Lăcătușu, primarul Adrian Niță a anunțat că va organiza un moment special în cinstea sa, în cadrul „Zilelor Orașului”: ”o sărbătoare a curajului, a pasiunii și a spiritului de aventură!”.
Fragmente din relatarea lui Ticu Lăcătușu despre ascensiunea de acum 30 de ani: ”În acea zi au mai urcat alți 5 alpiniști, niciun șerpaș, pe ruta nordică, dinspre Tibet. Printre cei victorioși s-a numărat și kazahul Anatoli Bukreev, unul din cei mai mari alpiniști de altitudine din întreaga istorie a alpinismului (dispărut într-o avalanșă pe Annapurna). Am mers umăr la umăr cu el până după First Step, Mushroom Rocks (8550 m). Acolo, am făcut o pauză mai lungă, împreună cu singurul șerpaș care plecase de la ultima tabără. Un alpinist american era epuizat și avea nevoie de ajutor. Chuldim Temba era în expediția mea, dar a coborât cu Toni Tonsing înapoi la tabăra de bază avansată. Americanul supraviețuise unei nopți de groază la peste 8500 m altitudine. Rezistase ca prin miracol. Nu era din expediția noastră, dar pe atunci încă mai exista fair-play, chiar și la acea altitudine amețitoare. Cu un an în urmă renunțasem la vârf pentru a asista la coborâre un alpinist neo-zeelandez aflat în situație critică, după ce, cu o zi înainte, oprisem din căderea fatală un alt alpinist, canadian.
Aproape de piramida finală, m-am întâlnit cu Anatoli. A observat că nu am masca de oxigen și mi-a spus: „ No oxygen? Very difficult..”. Planul meu era să urc integral fără oxigen suplimentar. Am stat însă la peste 8250 m 3 zile și 3 nopți consecutive, dintre care 2 înainte de vârf, datorită vremii proaste. În așa numita „zonă a morții” organismul uman este la limita sa. Fiecare zi și chiar fiecare oră petrecute acolo fără oxigen artificial te apropie inevitabil de granița acestei lumi. Înaintea plecării spre vârf de la ultima tabără (8250 m) era un ger tăios. Un coleg francez a renunțat după 20 m. Am decis să iau cu mine ceva oxigen, o treime din necesarul obișnuit pentru ruta dus-întors. Mi-a ajuns doar 350 m până la Second Step (8600 m), la cca 5-6 ore de vârf. Am continuat „fără” reintrând brusc în condițiile normale, un adevărat șoc pentru organism. 251 bebeluși se nășteau pe minut în 1995. Făceam 2-3 pași urmați de 5-10 secunde pauză. Ultima pantă a piramidei finale era acoperită de un strat de zăpadă proaspătă, adâncă și instabilă. Nicio coardă fixă. Pe vârf însă, totul era înghețat, bine bătut de vânt. Urcușul ce părea interminabil se sfârșise. Priveam ca din avion spre versantul opus, nepalez. Am făcut mai multe fotografii autoportret, cu pioletul, cu celebrul trepied chinezesc și spre cele patru zări, până ce bateriile aparatului foto au cedat. Unii „prieteni” cârcotași de acasă au reținut din povestirile mele doar ultima parte a sesiunii fotografice, cea cu aparatul înghețat și încă se mai hrănesc cu auto-iluzia ca nu există și pozele de pe vârf. Din păcate pentru ei și din fericire pentru alpinismul românesc, acestea există … ; chiar sub formă de diapozitive și nu imagini digitale prelucrate, pentru simplul motiv că în 1995 încă nu aveam acces la aparate foto digitale. Așa cum, habar n-aveam de e-mail, internet sau facebook. Dar ce am avut, a fost suficient pentru a urca Everestul: motivație, spirit de aventură, fair-play și un dram de noroc.
Everestul a continuat și continuă să atragă, ca un uriaș magnet, alpiniști din toată lumea. Va rămâne o țintă supremă pentru orice alpinist. Dacă în 40 de ani, până în sezonul pre-musonic 1995 urcaseră pe Everest circa 350 oameni, în următorii 20 de ani (1995-2015) au urcat de 10 ori mai mulți ! După 1995 au mai urcat pe Everest și alți alpiniști români. Primul a fost Gheorghe Dijmărescu, un gorjean stabilit în Connecticut, a făcut-o chiar de mai multe ori, o dată fără oxigen artificial (!!), în 1999”.
Postarea primarului Adrian Niță: ” Ziua de astăzi s-ar cuveni să se numească Ziua „Ticu Lăcătușu”. Nu numai la Piatra-Neamț. Pe 17 mai 1995, pietreanul Constantin Ticu Lăcătușu cucerea Vârful Everest în premieră pentru România.
Palmaresul său unic este marcat și de alte performanțe pe nedrept uitate:
- Primul român pe un vârf de peste 8.000 m – Broad Peak, 1992
- Singurul român înregistrat în galeria de elită „7 Summits” – cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent
- Alpinist cu rute noi în Himalaya, Groenlanda, Africa și Alpi
- Explorator al unor vârfuri pe care nu mai urcase nimeni înainte
Pentru toate acestea, și pentru caracterul său nobil și discret, orașul nostru l-a onorat cu titlul de Cetățean de Onoare, primul acordat după Revoluție.
Eu cred că Ticu Lăcătușu merită mai mult și în cadrul „Zilelor Orașului”, vom organiza un moment special în cinstea sa – o sărbătoare a curajului, a pasiunii și a spiritului de aventură! Vă aștept să fim împreună parte din acest omagiu sincer! Haideți să-l aplaudăm din toată inima pe omul care ne-a învățat că niciun vis nu e prea înalt!”.
