Nea Gigi Ciupercă: ”Nu mă simt bătrân, nu mă plâng, n-am niciun regret!”

A învățat să meargă pe bicicletă la 13 ani, sprijinindu-se de garduri și ținut de șea de un megieș. La scurt timp a vrut să verifice cât e de experimentat: a dat peste gard bicicleta fratelui mai mare, a ieșit pe poartă pe furiș, cum se ducea Ion Creangă la scăldat și a pornit vioi de sub Cârloman, pe strada Ștefan cel Mare. Aventura s-a încheiat pe la Liceul Forestier cu două spițe rupte, bicicleta dusă la locul ei tiptil și un nevinovat ”nu știu” când fratele a descoperit că nu are cu ce se duce la serviciu. Acum Gigi Ciupercă are 80 de ani (este născut pe 25 aprilie 1943) și a reușit performanțe pe care nu și le-a propus: a trecut prin absolut toate orașele din țară (are o hartă pe care le-a încercuit rând pe rând), a fost de 50 de ori la mare cu bicicleta, a făcut turul României în 5 ani consecutivi, a fost de 5 ori pe Transfăgărășan și a venit de două ori de la Londra în România pe două roți. La toate acestea se adaugă 32 de ani de naveta, adică 36.000 de kilometri ”curați”, fără lunile de iarnă când mergea cu autobuzul.

”Când eram copil, mă gândeam că mă duc cu colinda și strâng bani să-mi iau o trotinetă. Costa 36 de lei. Încă am tăiat și o căruță de lătunoaie la o bătrână care era oarbă, nu mai știu cât mi-a dat, dar n-am adunat banii. Un vecin de-al meu, mai mare cu 6 ani ca mine, mi-a făcut el o trotinetă din două scânduri, cu roți cu spițe, luate de la un cărucior. Mi-am cumpărat bicicletă în 1961, din primul salar, când m-am angajat la uzină la Săvinești, la atelierul central. Dar salarul era 700 de lei și bicicleta 999 de lei – am și acum factura. Am mai împrumutat bani și am avut-o până în 1963 în toamnă, când mi-au furat-o băieții. Pe 12 noiembrie am plecat militar, am făcut 2 ani de armată, în 65 am venit acasă și în 66 mi-am luat altă bicicletă de la un căpitan: un Diamant la 1550 de lei. Atunci am făcut primul meu tur prin  Ploiești – Târgoviște – Pitești Vâlcea – Brezoi – Voineasa, unde am stat la cineva, și când am coborât am mers pe Valea Oltului – Sibiu – Făgăraș – Brașov- Onești și acasă. În 67 am fost la mare, în 68 am fost la mare și când m-am întors mi-a furat bicicleta iară. În 1970 mi-am cumpărat o cursieră adusă de pe la București de un megieș de-al meu, care și-a luat motocicletă. I-am plătit-o în două rate, 3000 de lei erau bani atunci. La mare am fost în fiecare an până în 1978, când am ieșit prima dată în țările socialiste: Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania. Am fost cu doi băieți care lucrau la PAL. În 79 am fost iar la mare și în 1980 din nou în țările socialiste, am făcut vreo 3000 de kilometri”.

La începutul acestei săptămâni, Gheorghe Ciupercă s-a întors acasă după un nou tur al României, de data asta mai ”vizibil”, pentru că i s-a organizat o întâmpinare specială. Cu o seară înainte de a pleca spre Piatra-Neamț a dormit într-o fânărie pe la coada Lacului Bicaz.

”Era 200 de lei căsuța, dar a venit patroana și mi-a spus că nu mai are cazare. Am sunat feciorii să vină să mă ia cu mașina. Unul băuse, celălalt trebuia să se ducă la o nuntă. M-am rugat de patroană să mă lase să dorm în fân și m-a întrebat dacă fumez, îi era teamă să nu dau foc pe acolo. I-am spus că de 80 de ani nu fumez! Mi-am făcut un culcuș cu două saltele de pe balansoar și două cergi și am dormit în fân. Dimineață, mi-am deschis aparatul de radio – tovarășul meu de drum- și la ora 10 am plecat spre Piatra-Neamț. M-am oprit o singură dată la Hangu să mă odihnesc. În mod normal, nu m-aș fi dat jos de pe mândră până acasă, dar anul ăsta am încercat să mă mai protejez la pante mai grele. Chiar de nu mă crede lumea, am totuși 80 de ani. M-am bucurat tare când am văzut atâția bicicliști că mă așteptau. Am ținut legătura tot timpul cu Mugurel Roșu, m-am întâlnit cu el la mare și după ce-am plecat mă tot suna să vadă pe unde sunt. Și când eram la coada lacului am vorbit cu el și mi-a spus: Nu te lăsa, nu renunța că strici toată treaba! Nu m-am lăsat și, cu primirea asta, s-a dublat bucuria. A fost o explozie de fericire în sufletul meu! Băieții ăștia de la ”Împreună pentru Piatra-Neamț” strâng semnături să fiu cetățean de onoare. Aș vrea dacă se poate. Dacă nu, nu aș fi rănit în suflet, în fond dacă mă face cetățean de onoare scap de impozit, de călătorii gratuite nu am nevoie, că eu nu renunț la bicicletă. Poate îmi dă o diplomă. Mai am una de la domnul primar Chitic”.

Amintirile lui Gigi Ciupercă sunt așezate în două lăzi de carton: una cu fotografii și cealaltă cu jurnale de călătorie – cel mai recent de anul acesta, scris pe 4 pagini cu ”antet” – 60 de ani de bicicletă, al 50-lea tur cu bicicleta pe litoral și prin țară, 5 iulie 2023, la vârsta de 80 de ani”.

A plecat din Piatra-Neamț la 5 dimineața și a făcut 3 zile până pe litoral, pe același traseu pe care l-a parcurs și acum 4 ani. Și-a revăzut vechii prieteni, care-l așteaptă de fiecare dată cu câte ceva bun (salam de Sibiu, napolitane și ciocolată pentru drum sau o bere seara), și și-a făcut alții noi, care l-au felicitat și au semnat în jurnalul lui de călătorie. A stat la mare 24 de zile la același hotel la care merge de zeci de ani împreună cu ”jupâneasa” lui și apoi a plecat spre casă. De la ”gârlă” a urmat traseul București-Alexandria- Turnu Măgurele – Corabia – Bechet – Craiova – Turnu Severin- Orșova – Moldova Nouă- Oraviţa- Reșița- Caransebeș- Hațeg -Sebeș – Alba lulia – Turda – Târgu Mureș – Toplița – Poiana Teiului – Bicaz – Piatra Neamt. În total 2020 de kilometri, doar cu mândra lui – cum și-a botezat bicicleta pe care o are din 2007, și cu aparatul de radio.

”Nu a fost greu, pentru că am antrenament. Înainte să plec în turul României aveam 3000 de kilometri făcuți pe la Bicaz, Bicaz Chei, Potoci, îmi place zona asta, dar așa pe bucăți, n-am făcut deodată 100 de kilometri. Sunt mai cumpătat. În 2020, pe 21 august am fost operat de hernie inghinală, în partea stângă. Făcusem turul României 2164 km și a început să doară. M-am operat la Moinești, a fost bine și în ianuarie 2021 iar dureri. M-am operat și în partea cealaltă. Am stat cuminte, m-am dus la mare cu bicicleta în tren și, după ce-am venit acasă m-am dus până la Bicaz încet. Când am văzut că treaba e bună m-am dus și la Izvorul Muntelui, ca Gheorghe hapsânul, pe urmă la Potoci și tot așa. Mă simt bine, dar nu mai trag așa ca înainte. Nu mă simt bătrân, nu mă simt obosit după o zi de pedalat, nu mă plâng, că doar nu mă pune nimeni să hoinăresc. Dacă m-a plouat, n-am regretat, dacă am avut vânt în față n-am zis nimic, dacă mi-a fost cald sau am avut de urcat nu am comentat. N-am niciun regret. N-am mers toată viața pe bicicletă ca să fiu cineva. Am mers pentru că mi-a plăcut. Am 3 biciclete – mândra, tractorul, care e mai pentru toamnă -iarnă, și încă una nebotezată. Toate sunt în casă. Nici când stăteam la curte eu nu lăsam bicicleta afară, lângă gard sau sub un șopron. Nu! Bicicleta mea stă lângă mine, în casă!”.

Deși ”are o vârstă”, nea Gigi nu poate să stea locului. Pandemia – ”gălbeaza”, cum îi spune el – a fost un chin. Era trist ca o pasăre în colivie. Și-a petrecut zilele răscolind în lăzile cu amintiri și scriind povești despre viața lui pe foi, pe care acum vrea să le adune într-o carte. Are atâtea de povestit – din vremea copilăriei petrecute în casa de la poalele Cârlomanului, cu părinții și cu cei 7 frați (azi doar el mai este în viață), până la bucuriile lui de familie (are doi băieți – ambii șoferi, este bunic și străbunic) și la aventurile din călătoriile lui pe două roți (a dormit în mașina unui paznic de spital pe la Turnu Măgurele, a învățat că dacă-și pune un ziar sub bluza de trening nu mai simte cum îi rupe pieptul vântul de pe Transfăgărășan, a înnădit spițe și a cusut cauciucuri cu un ac mare și a cunoscut o mulțime de oameni frumoși). N-a avut niciodată permis de conducere, deși când era un copil de doar 15 ani ”birjărea” camionul cumnatului lui, cu un suport la spate, ca să poată ajunge la pedale. Nu-i plac în mod deosebit mașinile. Și nici șoferii: ”Mulți sunt sub orice critică, n-au grad de civilizație, încă îmi mai și arată fel de fel de semne. Nici nu claxonează să mă avertizeze că se apropie. Când mă duceam la mare, la Viziru venea un TIR în spatele meu, dacă nu mă feream, mă făcea vraghie pe asfalt. Era un cetățean pe marginea drumului și când a văzut cum vine TIR-ul, a pus mâinile la ochi. N-au conștiință în ei, nu pot să se pună în situația mea. Sigur că șoferul nu poate face ce fac eu, el nu este în stare. Numai în Ardeal am văzut că totuși biciclistul este respectat în trafic. În restul țării, mai deloc. Sunt tot timpul atent și cred că mai atent decât mine e îngerul meu păzitor”.

Cristina Mircea

N.B. Cine vrea să semneze petiția online pentru ca biciclistului – simbol al orașului să i se acorde titlul de cetățean de onoare poate accesa link-ul aici.