A intrat în teatru prin actorie și a ieșit din ea ducând cu sine o unealtă: corpul ca unitate de măsură. De atunci lucrează cu spațiul — îl gândește pentru trupul viu, nu ca tablou de privit, iar la Teatrul Tineretului, în „Confesiuni”, îl duce până la capăt: o casă construită din linii de lumină, cât să se susțină. Nu decorul unei vieți, ci felul în care acea viață e rememorată.
Adrian Damian are o minte de arhitect — severă, clară, imaginativă. De la o cortină scoasă din uz până la o breaslă pe care o reclădește, cu un grup de oameni, convorbirea asta e despre ce alegem să păstrăm.
Cum se construiește o amintire
Reporter: Aveți peste o sută de spectacole și, în același timp, spuneți că încercați să nu repetați. Acum ați construit un spațiu care trebuie să fie memorie. Cum se construiește o memorie?
A.D.: M-am speriat, de fapt, când am realizat cât de multe au fost — peste o sută de proiecte. Apelând și noi la propriile noastre memorii, probabil. Dar aici, mai degrabă decât să construiesc o memorie, am încercat să construiesc un spațiu care să susțină narațiunea unui text care se întâmplă pe zeci de ani și pe patru continente.
Cele mai multe scene se petrec cumva într-un spațiu casnic, la masă — și masa, cina, devine locul de întâlnire, în contexte diferite. De aceea bucătăria asta intră și iese, apare pe toate continentele.
Reporter: De aceea Alice revine mereu în bucătărie.
A.D.: Exact. Doar într-o altă culoare, poate, sau pe un alt continent — dar situațiile, de foarte multe ori, se repetă. Iar ideea de casă am vrut foarte tare s-o stilizăm: publicul descoperă doar niște linii de lumină. E ca o schiță, un contur al unui spațiu familiar, care se rotește și creează ciclicitatea aia foarte specifică textului. Ăsta e lucrul uimitor — deși personajul încearcă constant să evadeze, o redescoperă în alt mediu.
Și, dacă vorbim despre memorie, nu mai avem precizia amintirii — practic, ne reamintim amintirea amintirii. De aceea ecranul principal folosește un material care să blureze imaginea, iar fumul și ceața sunt tot un fel de a lua concretețea unei realități. Ce rămâne la final nu-i bucătăria, ci interpretarea actorilor și emoția lor.
Sever: gata când nu mai ai ce scoate
Reporter: De multe ori rămâi cu o culoare, cu un miros, cu o textură dintr-o amintire.
A.D.: Tocmai de asta, singura culoare pe care o folosim pe scenă e roșul. Am încercat să continuăm arhitectura teatrului — mi se pare foarte frumoasă sala, peretele roșu, cortina. Iar schimbarea cortinei principale, făcută recent, ne-a dat șansa să folosim cortina veche, pe care am pus-o pe circularul din spate. Așa că, practic, toată acțiunea se petrece între memoria cortinei din spate și cea nouă.
Reporter: Nu cred că i s-a mai întâmplat teatrului.
A.D.: Un teatru nu-și schimbă cortina atât de des. Era o discuție că fundalul nu are aceeași înălțime, dacă s-o tăiem — m-am pus ferm în calea oricărei modificări. Trebuie păstrată exact așa cum era.
Există acum o presiune foarte mare pe buget și pe reciclare, direcții uneori foarte bune. Dar, pe de altă parte, cred că e la fel de important să conservăm ce au creat artiștii dinaintea noastră. Pentru că și eu sunt doar o picătură în memoria acelei instituții.
Reporter: Care a fost „obiectul” căutat cel mai mult, de data asta?
A.D.: N-aș spune că e un obiect, cât mai degrabă un spațiu — senzația unui spațiu. Că, altfel, sunt foarte puține lucruri pe scenă: o masă, niște scaune, o urnă cu cenușă. Cred foarte tare că, la fel ca poezia, o scenografie e gata nu când nu mai ai ce adăuga, ci când nu mai ai ce scoate.
Reporter: Mă duce cu gândul la poezie, ca emoție gândită la rece.
A.D.: Cam pe acolo. Și atunci ajung des la un contur luminos, în locul unui perete plin. E foarte important cum completează imaginația spectatorului: dacă îi oferi totul, nu mai ești în dialog cu el. Eu îi adresez o întrebare, iar răspunsul lui vine să completeze imaginea — altfel e doar o afișare de decor.
La răscrucea tuturor meseriilor
Reporter: Ați intrat în teatru prin actorie. V-ar interesa regia?
A.D.: Personal, nu, deloc. Dacă am o idee pe care vreau s-o exprim, pot s-o fac printr-o instalație — mi se pare mai direct. Ce iubesc foarte mult e statutul scenografului, care nu e vioara întâi și e tot timpul în complementaritate cu regizorul. Ești la intersecția tuturor: de la discuția cu doamna care face curățenie, ce soluție folosește pentru covorul de scenă, până la directorul economic cu care îți discuți bugetul. Și, pe orizontală, toată echipa artistică. Ai șansa asta extraordinară de a vedea lumea prin ochii altora.
Din actorie mi-a rămas un singur lucru, neschimbat: interesul pentru dialogul dintre corp și spațiu.
Doar că acum nu mai lucrez cu corpul, lucrez cu spațiul.
Reconstrucția ghildei
Reporter: E totuși o meserie pe care publicul abia o vede.
A.D.: Mi se întâmplă și acum să spun că sunt scenograf și să fiu întrebat despre ce scriu. În mentalul colectiv nu e clar ce e scenografia. De aceea am simțit nevoia unei structuri — și nu o fac singur, e un grup de oameni remarcabili în jur. OISTAT e organizația mondială a scenografilor, tehnicienilor și arhitecților de teatru, înființată în 1968, pentru că o ștangă se încarcă la fel peste tot în lume. România a fost membră din 1971, apoi, prin anii ’90, s-a retras, iar structura noastră a dispărut. În 2022 am reînființat Centrul Român OISTAT.
În jurul lui am construit niște platforme. E o rezidență internațională, Programul de Scenografie, la a cincea ediție — o facem la Ovidiu, pe malul lacului Siutghiol, cu artiști din toată lumea, de la Brazilia până în Japonia; anul acesta pe tema „Bird in Space”, în Anul Brâncuși. Și Bienala de Scenografie București, care arată publicului căptușeala costumului, spatele decorului, machetele — tot ce stă dincolo de ce se vede pe scenă. Are o secțiune curatoriată, un open call internațional de unde am selectat peste o sută de artiști din zeci de țări, una de animație și păpuși, una de film și game design, plus o expoziție a studenților.
Am deschis și o serie de traduceri. Prima e cartea de căpătâi a Pamelei Howard, „Ce este scenografia?”, și pregătim un volum al lui Jean-Guy Lecat, scenograful lui Peter Brook. Se mișcă lucruri, se clintesc lucruri.
Reporter: Și partea de educație?
A.D.: Stagebox. E un container de șase pe patru metri în care am băgat, la scară mică, tot ce există într-un teatru: mai multe tipuri de moving-heads, un sistem de sunet performant, ecrane LED, videoproiectoare — toate în miniatură. Lucrăm pe macheta scenei mari a Teatrului Național din București, la scara 1:25, și-l ducem în licee.
Pentru că mergem la spectacol, vedem lumina și credem că așa e, de la sine. Și, de fapt, în spatele fiecărei lumini e cineva care a montat, a cablat și a programat-o. Asta vreau să înțeleagă copiii.
Imaginativ: tehnologia nu e scopul
Reporter: Ați pus, într-un proiect, un robot industrial să danseze pe scenă. Acum, la Zeldin, spații sărace. Ce ține în cufăr un om al tehnologiei și ce lasă afară?
A.D.: Din interior se văd un pic diferit lucrurile — nu simt că ar exista un arsenal pe care îl car cu mine. Se acumulează niște lucruri, dar dintr-o curiozitate nativă, ca să văd unde poate duce ceva. Însă, când lucrez pentru un spectacol, merg pe direcția utilă acelui concept și acelei trupe. Nu-s alegeri tehnice, ci artistice.
Mi s-a lipit eticheta asta, că folosesc foarte multă tehnologie. Dar o folosesc doar în măsura în care are ceva de spus în spectacol. Mă interesează spațiile care se transformă, cinetica lor — și uneori asta cere tehnologie. Dar niciodată tehnologia nu e scopul.
Reporter: Și inteligența artificială, cum vă influențează?
A.D.: Nu cred că am capacitatea de a înțelege în profunzime schimbarea prin care trecem. Nu mi se pare ca revoluția industrială, mi se pare ca descoperirea focului — ceva ce a schimbat un mod al evoluției. Nu am o viziune fatalistă; încerc să-mi păstrez optimismul, care uneori frizează naivitatea. Folosesc toate tool-urile, dar încerc să rămân conștient, să nu-mi atrofiez niște capacități doar pentru că îmi fac viața prea ușoară: gândirea critică, orientarea în spațiu, capacitatea de a face calcule simple, memoria. Nu mai rețin niciun număr de telefon, deși am prins și perioada telefonului fix, când știam numerele tuturor prietenilor și nu mi se părea un efort. Acum, doar ideea de a învăța atâtea secvențe de cifre, fără logică, mă sperie. Iar toate astea se amplifică geometric.
Reporter: Ne îndreptăm spre exponențial.
A.D.: Spre exponențial, e adevărat. Sunt foarte multe avantaje — ar fi păcat să nu folosim niște instrumente de care dispunem. Ar fi aberant să faci o cercetare într-o bibliotecă doar cu fișele, trăgând sertarul și derulând niște cartonașe. Nu văd nicio rațiune să negi niște lucruri pe care le-am descoperit și le-am creat, doar ca să rămâi conservator într-un anumit fel de a gândi. Dar, una peste alta, văd și avantaje, și dezavantaje — și nu cred că am cu adevărat capacitatea de a înțelege combinația dintre cele două.
Reporter: Am auzit și scenarii Doomsday, și oameni entuziaști.
A.D.: Ceea ce creează posibilitatea unui Doomsday și mai mare e tocmai când ai niște oameni foarte entuziaști, care folosesc tehnologii pe care nu prea le înțeleg. Acolo e, de fapt, marea problemă.
Podul: bursa Alexandra Constantin
Reporter: La capătul tuturor acestor platforme ați pus o bursă.
A.D.: Felul în care a apărut e tragic. Poartă numele regretatei artiste Alexandra Constantin, care, la 31 de ani, a plecat dintr-un accident de mașină — mergea noaptea, după o repetiție de la Cluj, spre o altă montare, la București, unde n-a mai ajuns. Mi-a fost asistentă la mai multe proiecte. Era o persoană remarcabilă, cu o bucurie de a crea pe care rar o mai întâlnești; lucrase cu Ada Milea, dar și cu Radu Afrim.
După ce am înființat Centrul, m-am tot gândit ce altceva am putea face pentru artiștii la început de drum — în momentul ăla critic, imediat după facultate, până începi să lucrezi. Nimeni nu se ocupă de acel pod dintre facultate și teatru, și e foarte, foarte fragil. Acolo se pierd mulți artiști remarcabili.
Reporter: Cum e gândită, concret?
A.D.: Laureatul primește o sumă fără condiții de cheltuială, cu o singură direcție — s-o folosească în străinătate; la un workshop, să vadă niște spectacole. Dar partea și mai consistentă e că intermediem un spectacol într-un teatru partener, unde el semnează scenografia. Fiecare ediție are un brief diferit, ca propunerile să poată fi comparate — la o ediție, brieful a fost o singură sintagmă, „submarin cu orchestră”; la alta, unul foarte detaliat, cu referințe vizuale.
Partener în primul an a fost Teatrul de Comedie, apoi Teatrul de Stat Constanța, iar acum Teatrul Tineretului, unde Alexandra a montat mai multe spectacole. Câștigătoarea ediției de anul acesta e Ana Călinescu, arhitectă din Iași — va semna scenografia unei producții în regia lui Bogdan Zamfir, în stagiunea viitoare. Mi s-a părut că bursa Alexandrei e cel mai frumos mod de a-i onora memoria.
Final
Cu Adrian Damian ce vezi nu e decorul. Sunt trasee aparent simple, răsărite din întuneric, care rescriu memoria printr-o plasă fizică — un fum concret prin care trăim și din care rupem fragmente de amintire.
Ce rămâne și zărești la final e saltul: înalt, curat, o sfâșiere de cer.
A consemnat Camelia Varvara Tudose— Serviciul Literar și Artistic al Teatrului Tineretului Piatra Neamț.
Adrian Damian
Adrian Damian este scenograf, creator de spații scenice și instalații multimedia, cu peste o sută de proiecte scenografice în teatre din România și din străinătate. A studiat mai întâi actoria — la Facultatea de Teatru și Film a UBB Cluj — și abia apoi scenografia, la master, la UNATC (2010), unde e și cadru didactic asociat. Amprenta lui e tehnologia drept mijloc de expresie, nu podoabă, iar formația de actor se vede: gândește spațiul pentru corpul viu. A lucrat îndelung cu Mihai Măniuțiu și, constant, cu Radu Afrim, Radu Alexandru Nica, Alexandru Dabija și Vlad Massaci. A primit Premiul UNITER pentru scenografie de două ori: în 2016, pentru „Cântăreața cheală” (regia Radu Alexandru Nica, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași), și în 2021, pentru „Revizorul” (regia Petru Vutcărău, Teatrul „Regina Maria” Oradea). Din 2022 este președintele Centrului Român OISTAT, pe care l-a reînființat, și director general al Bienalei de Scenografie București. La Teatrul Tineretului, semnează, împreună cu Luiza Enescu, universul vizual al spectacolului „Confesiuni”.
Foto credit: @Balan Maria Brândușa (motionARThoughts)
https://www.teatrultineretului.ro/?p=43014
