Teatrul Tineretului împlinește astăzi 68 de ani de la prima premieră, „Vicleniile lui Scapin” de Molière, în regia lui David Esrig, jucată la Piatra Neamț pe 3 octombrie 1958. Dimineața a adus o expoziție de arhivă, o conferință despre cuvânt și un vernisaj de pictură. Seara continuă cu un film documentar și un concert. Toate evenimentele au intrarea liberă.
DIMINEAȚA, PE SCURT
10.30 · POVESTEA TT CONTINUĂ: ANII 1967–1989 · foaier
Arhiva foto a teatrului a devenit expoziție. Managerul Andrei Merchea-Zapotoțchi a deschis-o amintind că ea continuă parcursul început anul trecut, când expoziția „Cum a început povestea” urmărea perioada 1930–1967, de la construirea clădirii până la momentul în care instituția a primit, în aprilie 1967, numele de Teatrul Tineretului.
Expoziția de acum pornește chiar de la schimbarea de nume. În martie 1967, la primul turneu internațional, teatrul a jucat la Nürnberg și München „Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu'” de Alecu Popovici, în regia lui Ion Cojar. Una dintre scenele-gazdă se numea Theater der Jugend, iar directorul Ion Coman a cerut, inspirat de ea, schimbarea titulaturii. Pe afișele germane, teatrul din Piatra Neamț apărea deja drept „Theater der Jugend”, înainte ca formalitățile să fie încheiate.
Au urmat invitația la Bienala de la Veneția, în 1968, și primul festival din România dedicat teatrului pentru copii și tineret, organizat în 1969 de Ion Coman și echipa lui. Festivalul a avut [șapte] ediții până în 1985, când autoritățile au refuzat să-l mai aprobe. Expoziția documentează și turneele cu „Harap Alb”, în regia Zoei Anghel Stanca (San Marino, 1971; Danemarca, 1972; Šibenik, 1973), și cu „Tinerețe fără bătrânețe” de Eduard Covali, în regia Cătălinei Buzoianu (Nancy, 1977).
În foaier s-au întors, în imagini, actorii care au ținut scena la Piatra Neamț în acele două decenii: Eugen Apostol, Eugenia Balaure, Gheorghe Birău, Coca Bloos, Corneliu-Dan Borcia (al cărui nume îl poartă astăzi Sala Studio), Mihai Cafrița, Rozina Cambos, Paul Chiribuță, Ana Ciontea, Constantin Cojocaru, Eronim Crișan, Theodor Danetti, Gheorghe Dănilă, Carmen Galin, Constantin Ghenescu, Răzvan Ionescu, Alexandru Lazăr, Florin Măcelaru, Simona Măicănescu, Horațiu Mălăele, Maia Morgenstern, Ion Muscă, Cornel Nicoară, Gelu Nițu, Adria Pamfil Almăjan, Ioana Pavelescu, Traian Pârlog, Dragoș Pâslaru, Oana Pellea, Carmen Petrescu, Boris Petroff, Mitică Popescu, Virginia Rogin, Lucia Ștefănescu, Liviu Timuș, Romeo Tudor, Valentin Uritescu și Nina Zainescu.
Fotografiile aduc înapoi spectacolele care au făcut din Piatra Neamț un loc în care se vine pentru teatru: Horațiu Mălăele în „Muntele” (1977), Dragoș Pâslaru în „Somnoroasa aventură” (1978), „Zât, moarte, zât…!” (1982), montat de regizoarea Irena Buciene, venită de la Vilnius, Oana Pellea la debutul ei, în „R.U.R.” (1985), și, un an mai târziu, alături de Maia Morgenstern, în „Piațeta” lui Silviu Purcărete. Și regizorii care și-au făcut aici o parte din drum: Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu, Mircea Cornișteanu, Nicolae Scarlat, Alexandru Darie.
Sunt anii în care la Piatra Neamț au avut primele roluri din carieră Carmen Galin, Mitică Popescu, Horațiu Mălăele și Ana Ciontea.
Teatrul e o artă care dispare odată cu aplauzele. După ultima reprezentație rămân un afiș, un caiet-program și amintirea celor care au fost în sală. Din astfel de urme se face memoria unui teatru. Lângă fiecare imagine stă fișa spectacolului: autorul, regia, scenografia, distribuția și premiile, așa cum s-au păstrat în documentele arhivei.
„Expoziția nu este o reconstrucție muzeală. Arhiva ne arată cum s-au întâlnit aici artiști, idei, energii, moduri de lucru și cum s-a construit un spațiu de risc, de experiment și de formare. Ne interesează ceea ce s-a păstrat, dar și ceea ce poate fi reactivat astăzi”, a spus Andrei Merchea-Zapotoțchi.
11.00 · CUVÂNTUL – INSTRUMENT TEMPERAT · conferință Varujan Vosganian
Scriitorul Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România, a revenit la Piatra Neamț pentru a doua oară în acest an, după întâlnirea din martie prilejuită de Premiul Național „Ion Creangă”. Andrei Merchea-Zapotoțchi a deschis conferința dinspre meseria actorului: felul în care rostim cuvintele, felul în care le ascultăm, pauza dinaintea lor. Și răspunderea pe care o purtăm când le folosim.
L-a prezentat pe invitat poetul și scriitorul Adrian Alui Gheorghe, născut, asemenea lui Vosganian și teatrului însuși, în 1958. A început cu o anecdotă. Când a primit premiul de poezie de la Struga, Nichita Stănescu l-a dedicat lui Mihai Eminescu și a început să recite „Luceafărul”. De emoție, a uitat textul. A rămas însă nemișcat, în aceeași poziție, ca și cum ar fi rostit mai departe. A doua zi, presa a scris că Nichita Stănescu a recitat un poem de Eminescu care pe jumătate se vorbește și pe jumătate se tace.
De la scoica din Java la Logos
Cum a ajuns cuvântul instrument temperat? Vosganian a luat-o de la începuturi. Cea mai veche urmă de expresie artistică, a spus el, este un zigzag scrijelit pe o scoică acum circa 500.000 de ani, în insula Java — din vremea în care osul hioid s-a dezvoltat îndeajuns ca omul să poată vorbi. Primele cuvinte au numit ce era aproape: eu, tu, mamă, tată, soare, stea, foc. Din rădăcinile comune ale limbilor europene, scriitorul a ales înrudirea care îl fascinează cel mai mult, rămasă neexplicată, cea dintre „noapte” și „opt”: nuit și huit, night și eight, Nacht și acht, noche și ocho. Iar când matematicianul John Wallis a căutat, secole mai târziu, un semn pentru infinit, a ales tocmai un opt culcat. Noaptea ar fi, așadar, un „infinit nedefinit”.
De la primele cuvinte, la Cuvânt. Pentru grecii vechi, Logosul era o ordine prestabilită, așezată peste toate. Prologul Evangheliei după Ioan preia moștenirea și o duce mai departe: Cuvântul este Dumnezeu, este lumină, apoi coboară în om. Iar omul devine cel care mărturisește, punte între lumea dinaintea lui și cea care vine.
Sufletul netemperat
Răspunsul la întrebarea din titlu a venit din muzică.
Vioara sau clarinetul alunecă de la o notă la alta fără niciun gol: sunt instrumente netemperate. Pianul, în schimb, împarte octava în douăsprezece trepte fixe, fără nimic între clape.
Un asemenea instrument temperat este și cuvântul, a spus Vosganian. Sufletul însă nu cunoaște trepte, nici întreruperi, nici unitate de măsură — o baltă de la marginea drumului oglindește la fel de multe stele precum oceanul. Și nici mărginire. De aceea niciun cuvânt nu acoperă întreg sensul lucrului pe care îl numește. Mereu rămâne ceva nespus.
Și totuși cuvintele pot ține laolaltă o lume: ideogramele au unit popoarele Chinei, care nu împărțeau aceeași limbă vorbită. Pot să moară — scriitorul a citit câteva dintre cele ieșite din uz. Pot fi interzise, precum cărțile din Indexul Bisericii Romei. Pot fi fabricate, cum a încercat medicul polonez Zamenhof cu esperanto. Dar nu poți crea o limbă vie așa cum nu poți crea un izvor adevărat.
Iar literatura trăiește din legăturile dintre ele, pe care Vosganian le numește „valențe”, cu un termen din chimie: fiecare cuvânt cedează ceva pentru a se lega de altul. Poetul acestor legături a fost, la noi, Nichita Stănescu. Iar Eminescu, deși a scris cu un vocabular mai sărac decât al oricărui scriitor de azi, și-a clădit măreția tocmai pe forța lor.
Finalul a fost despre tăcere. John Cage a compus o lucrare din 4 minute și 33 de secunde de liniște. Beckett și Ionescu au făcut din tăcere un registru al teatrului.
Tăcerea nu este absență. Venus din Milo e frumoasă și fără brațe, iar frumusețea ei este o formă de tăcere a sufletului. Cuvântul dăruiește brațele care lipsesc, ca să îmbrățișeze frumusețea. Căci asta sunt cuvintele pentru suflet: brațele cu care îi cuprindem pe ceilalți.
12.00 · ARHITECTURA MEMORIEI · vernisaj Nadina Scriba
Expoziția de pictură a Nadinei Scriba, scenografă a Teatrului Tineretului între 1982 și 1985, a fost deschisă de Paul Chiribuță, șeful Secretariatului Literar și Artistic al teatrului, și prezentată apoi de Emil Nadler. Vernisajul a devenit un dialog cu artista, întoarsă pe simezele teatrului de unde a plecat acum mai bine de trei decenii.
Nadina Scriba a povestit că a intrat prima oară în această clădire în copilărie, alături de tatăl ei, pe vremea directorului Ion Coman, la un spectacol după Marivaux. A crescut cu spectacolele de la Bulandra, cu montările lui Liviu Ciulei, și a rămas, spune ea, îndrăgostită de teatru. La Piatra Neamț a ajuns ca șefă de promoție. Directorul Gheorghe Bunghez a venit la București, la repartiție, „și m-a luat de mână”. Așa își completau directorii trupele pe atunci.
După anii de la Teatrul Tineretului a lucrat cu Mihai Măniuțiu și cu Silviu Purcărete. În Bucureștiul anilor ’80, casa ei și a soțului, artistul Decebal Scriba, a găzduit două ediții ale unui happening între prieteni artiști. Securitatea a aflat de el, iar Decebal Scriba a fost chemat să dea explicații. Întâlnirile au fost prezentate mai târziu la Berlin, au făcut obiectul unei cărți apărute în 2016 și se studiază astăzi la Universitatea Națională de Arte.
Din 1991 trăiește în Franța. „Meseria de emigrant este dură”, a spus artista. A primit o bursă a statului francez pentru noile tehnologii ale imaginii, câștigată prin concurs, și a fost sfătuită să rămână în acest domeniu, fiindcă „lumea e plină de scenografi”. A continuat studiile la Paris, cu speranța că va ajunge din nou în teatru. Ușile nu s-au deschis.
A lucrat în schimb în presa de design, inclusiv pentru Vogue España.
Teatrul rămâne însă regretul și dragostea sa. La începutul anilor din Franța a apucat să vadă spectacole de Kantor și „Slugă la doi stăpâni” al lui Strehler, printre ultimele reprezentații. Astăzi merge rar la teatru, tocmai fiindcă îi lipsește.
Pictura a însoțit-o mereu. Acasă a fost, cum spune ea, „peintre du dimanche”. Întrebată ce o desparte de scenografie, a răspuns că pictorul e singur cu lucrarea, fără regizor. Este liber. Cu regizorii s-a certat de multe ori, dar i-a și iubit.
Totul are o muchie în care lucrurile se întâlnesc — asemenea a tot ce alegem sau iubim în viață.
