Uneori, un festival nu se măsoară neapărat în numărul de spectacole, în numele celor care urcă pe scenă sau în câte activități sunt trecute în program. Se măsoară în oameni. În cine se întoarce acasă pentru el. În copiii care aleargă fără să știe că, peste ani, își vor aminti zilele acelea. În bunicii care stau pe margine și privesc. În poveștile care se spun din nou, după mult timp. Într-un loc în care, pentru câteva ore, nimeni nu se mai grăbește. Așa a fost Festivalul Fânului de la Gârcina.
O sărbătoare care, dincolo de scenă, de muzică și de concursuri, a reușit să aducă oamenii împreună și să pună în fața lor ceva ce pare tot mai rar: un loc autentic, în care satul, natura și tradiția încă pot sta la aceeași masă.
Fân cosit proaspăt, răchite, apă, verdeață, copii cu obrajii pictați, tablouri așezate pe marginea iazului, muzică, dans, foc de tabără, râsete. Iar printre toate acestea, senzația aceea greu de explicat că ai ajuns într-un loc în care lucrurile simple încă au puterea să te bucure.
Poate una dintre cele mai frumoase povești ale festivalului nu s-a întâmplat pe scenă. S-a întâmplat între oameni. Locul mirific de la intrarea în satul Almaș a fost, pentru trei zile, punctul în care s-au întâlnit familii, prieteni, vecini, copii și bunici, dar și oameni veniți din localitățile învecinate. Mulțimea de mașini parcate asta dovedea: festivalul a devenit un pretext pentru întâlnire. Pentru o poveste spusă la o masă. Pentru o îmbrățișare. Pentru dans, pentru seri în care oamenii au stat mai mult împreună. Și poate că aici este una dintre marile reușite ale unui asemenea eveniment: nu doar să aducă public, ci să aducă oamenii acasă.
Pictorița Angelica Șerban vorbește despre festival exact din acest unghi al firescului. A lucrat în târguri de Crăciun din Germania și Luxemburg, a petrecut sărbătorile departe de casă, iar acum se bucură să vadă oameni întorși din străinătate: ”E foarte fain festivalul. M-a impresionat și balonul cu aer cald, dar cel mai fain este că sunt mulți care se întorc din afară să-și vadă rudele și e prilej de poveste, de bucurie, de dans”.
Festivalul Fânului nu s-ar simți la fel oriunde. Păduricea, apa, răchitele, verdele și spațiile în care oamenii s-au putut așeza, plimba, privi și asculta au făcut ca evenimentul să aibă o atmosferă aparte.
Cătălina Dumitrachi, coordonatoarea Ansamblului „Brâul Roșu”, confirmă: „Păduricea aia face totul. Ziceai că ești în două lumi diferite: la scenă erai la mare, în pădure erai la munte”.
Într-o parte – scena, muzica, dansul și energia unei sărbători. În cealaltă – liniștea verde a păduricii, apa, răchitele și locul pregătit pentru focul de tabără.
Iar pe marginea iazului au apărut și tablourile pictoriței Angelica Șerban.
Unele dintre ele spun povești cu totul aparte. Un taur pictat într-o singură zi. Chipuri la care artista spune că revine și pe care le mai schimbă până când simte că expresia este cea potrivită. Portretul lui Tolstoi, o mamă care se întoarce cu doi copii în brațe din cimitir, pictată nu ca o imagine apăsătoare, ci cu încercarea de a lăsa loc și luminii.
„Am vrut să n-o fac chiar tristă”, povestește artista. A pus mai mult în evidență crucile bisericii, în timp ce pietrele funerare rămân în planul poveștii. Și poate că tocmai asta face un artist: vede altfel lucrurile pe lângă care ceilalți trec. Într-o zi în care oamenii veniseră să petreacă, tablourile au adus și un alt fel de privire asupra lumii.
Numele festivalului nu este întâmplător. Fânul înseamnă muncă, vară, gospodărie, miros, soare și o lume în care lucrurile se făceau cu mâinile. Pentru cei mai în vârstă, este o amintire concretă. Pentru copii, poate deveni o descoperire. La Gârcina, această lume a fost adusă înapoi nu ca o lecție, ci ca o sărbătoare. Au fost concursuri de tras sfoara, probe cu baloți de fân, tir cu arcul, întreceri care au adus râsete și încurajări. A fost competiție, dar a fost și spirit de echipă și, peste toate, multă voie bună. Iar fânul, care altădată însemna muncă, a devenit motiv de joacă.
Pe lângă toate acestea, festivalul a avut o lume numai a copiilor. Obrajii lor au prins culori, iar pictura pe față i-a transformat pentru câteva ore în personaje de poveste. Au alergat, s-au jucat, au privit și au descoperit un spațiu în care adulții nu au fost singurii care au avut ceva de făcut. Poate că pentru ei, aceasta este cea mai importantă parte a tradiției: să nu le fie explicată, ci să fie trăită. Un copil care aleargă printre baloți de fân, ascultă muzică populară, vede oameni dansând, se joacă lângă apă și pleacă acasă cu fața pictată va păstra altfel legătura cu locul în care s-a născut.
Pe scenă, tradiția a avut glas și mișcare. Ansamblul „Brâul Roșu” a adus dansul și energia folclorului, iar în program s-au regăsit și dansuri din zona Gârcinei, alături de suite din Bucovina și din alte zone ale Moldovei.
Coordonatoarea Cătălina Dumitrachi spune că pentru ea păstrarea tradiției înseamnă și să știi să o faci atractivă: ”Eu, ca să țin copiii aproape și să nu se plictisească făcând mereu același dans, am tot căutat și am mers și pe alte zone”
Este, de fapt, o idee simplă și profundă: tradiția nu poate supraviețui dacă este lăsată nemișcată. De aceea, „Brâul Roșu” aduce pe scenă un amalgam de dansuri din arealul Moldovei, dar păstrează și elementele locale. Sunt dansuri tradiționale din Gârcina, iar Cătălina Dumitrachi vorbește cu mândrie despre obiceiurile care nu pot lipsi din viața comunității: „Festivalul a crescut. Domnul primar Gontaru face lucruri frumoase pentru comuna Gârcina, iar cum eu mă trag de aici sunt foarte mândră de asta. Tradițiile sunt vii. Nu se poate să se încheie anul fără urși, fără capră, fără hora din sat care e cam unică, nu se mai practică prin alte zone, în Ardeal știu că mai este ceva, dar în Moldova nu”.
Și mai este ceva: ansamblul nu se oprește la tradiția românească. Colaborările au dus către dansuri germane, țigănești, machedonești și grecești, iar în fiecare an, la Casa de Cultură, este pregătit un Crăciun multietnic. Iar grupul Comunității Elene, coordonat de Smaranda Iamandi, a dansat la Festivalul Fânului, aducând alt ritm și altă culoare în program.
Însă festivalul nu a însemnat doar ansambluri și invitați. Au fost și talente locale, iar printre aspectele de suflet a existat și un moment în care timpul a fost măsurat altfel: cuplurile care au împlinit 50 de ani de căsnicie au fost premiate. Într-o lume care se schimbă atât de repede, aceste cupluri au fost, pentru câteva minute, o lecție despre răbdare, statornicie și timp. Au fost aplaudate nu doar pentru cei 50 de ani, ci și pentru povestea pe care au scris-o, împreună, zi de zi.
Poate că lucrul cel mai frumos pe care l-a reușit Festivalul Fânului de la Gârcina a fost să așeze în același loc câteva crâmpeie din ceea ce suntem. Fân cosit proaspăt. Apă. Răchite. Pădure. Copii. Bunici. Cântec. Dans. Pictură. Foc. Familie. Credință în lucrurile făcute împreună. Nu sunt spectaculoase în sensul în care lumea de astăzi folosește cuvântul, dar sunt adevărate. Într-o vreme în care atât de mulți oameni pleacă să-și caute rostul în alte țări, un festival precum cel de la Gârcina poate face, pentru câteva zile, ceva extraordinar: îi aduce înapoi. Îi face să se întâlnească. Îi face să-și amintească. Și poate îi face să înțeleagă că ”acasă” nu înseamnă doar o adresă.
Festivalul Fânului de la Gârcina a fost, astfel, mai mult decât o zi de sărbătoare. A fost o fotografie vie a unei comunități, în care fiecare și-a găsit locul: copilul cu obrazul pictat, artistul cu pensula în mână, dansatorul în mijlocul horei, bunicul privind de pe margine, cuplul care sărbătorește 50 de ani împreună, omul întors din străinătate și familia care îl așteaptă. Iar undeva, în mijlocul tuturor, a fost fânul.
Cristina Mircea
