Jumătate de casă e dărâmată, a mai rămas o cămăruță, cu o ușă care nu se închide bine și o sobă care scoate fum. E singur, bolnav și nu are niciun venit. Astăzi dimineață (10 februarie) a fost găsit pe jos, întins în fața sobei. Încercase să aprindă focul, dar n-a reușit. Afară erau -9 grade.
”Nu mai poate merge și de atunci pendulează între spital și casă”, ne-a declarat Ioan Olaru, omul care merge 8 kilometri până la nea Mihai. ”Sâmbăta trecută, la sfârșitul lui ianuarie, l-au trimis acasă de la spital și m-a rugat viceprimarul să mă duc să-i fac focul. Era atât de frig ăn cămăruța lui, încât efectiv nu ieșea fumul pe horn, ci pe la plită. Am stat trei sferturi de oră cu ușa deschisă și i-am spus șoferului de pe ambulanță că nu-l putem lăsa la temperatura aia. Moare! Între timp, viceprimarul cu primarul au achiziționat o sobă, i-am luat și niște lemne, după care l-a adus acasă. I-am dus apă, ceai și când bea îi vine înapoi pe nas. De mâncat, de fiecare dată i-am pus în borcane de 800 de grame, să-i duc cald și mânca mai puțin de un sfert. Ieri pe la 5 după-amiază, am găsit haine întinse până la sobă, s-a târât pe ele să ajungă să facă el focul și n-a reușit. Iar astăzi l-a găsit viceprimarul tot în fața sobei, neacoperit, abia mai respira. A chemat ambulanța. Mai sunt astfel de cazuri în Girov, dar ideea e că nu sunt locuri pentru acești oameni. Imaginați-vă că în comună sunt 8 școli nefolosite. Eu prin Asociația ”Pentru oameni mână în mână” am primit niște paturi și lenjerii. Am vorbit cu viceprimarul să facem un loc într-o școală și să-i adunăm pe toți bătrânii care sunt în situația asta și să avem grijă de ei. Clădirile sunt ale Ministerului Educației și nu se poate. Nu mai zic că duminică dimineață când am fost la el, toată lumea mergea la biserică, urla clopotul pe toată valea aia, și niciun om n-a intrat să-i ducă măcar o cană cu apă. De jur împrejur sunt vile, cu două trei mașini în curte. N-a ieșit nimeni niciodată să mă întrebe ceva”.
Nea Mihai și mulți alții aflați în situația lui sunt dovada vie e eșecului unui sistem sufocat de proceduri și preocupat ca totul să fie legal, nu uman. Primăria Girov știe de cazul lui nea Mihai, bolnav cardiac și psihic și, din toamnă, incapabil să se mai deplaseze. Soluția este să i se aprobe încadrarea în grad de handicap cu însoțitor. Dar până acolo, calea pare lungă pentru un om bolnav, scheletic, care a parcurs de câteva ori traseul spital – externare – frig – ambulanță.
”A fost la spital iarna asta de 4-5 ori”, a declarat viceprimarul Sebastian Butnaru. ”Noi i-am purtat de grijă cu asistenta comunitară și asistenta socială, i-am făcut foc în timpul zilei și din nou seara. I-am dus de mâncare. În momentul de față ne aflăm în procedură de obținere a documentelor ca să aibă însoțitor. Avem scrisoarea medicală de la cardiologie, dar pentru scrisoarea medicală de la psihiatrie avem programare pe 9 martie”.
Nea Mihai e la spital, la căldură. Nu mai trebuie să se târâie pe jos ca să ajungă la sobă. Dar va fi externat, pentru că și spitalul are proceduri. Se va întoarce în cămăruța lui rece. Dacă nu va rezita până pe 9 martie, când va veni scrisoarea medicală de la psihiatrie, și nici până la ședința comisiei care trebuie să stabilească dacă are nevoie de însoțitor, deși este evident că are, va muri. Perfect legal! Și va fi vina lui că n-a mai avut răbdare să fie îndeplinite toate procedurile astea stufoase stabilite de niște oameni care, probabil, habar nu au cum arată, real, viața bătrânilor bolnavi și singuri din România.
Cristina Mircea
Imaginați-vă ce se întâmplă în satele de la munte, unde casele sunt mai răsfirate decât la șes.
Are vreo autoritate situația la zi a acestor bătrâni?
Știe cineva câte cazuri sunt cu adevărat disperate? Poate, doar poștașul care trece o dată pe lună să le ducă acsstor amărâți pensia mizerabil de mică sau preotul care trece cu ajunul de două ori pe an. Dacă trece și pe la aceste bordeie.
Am văzut, anul trecut, o poastare pe facebook a unor proprietari de restaurant de la Borca – Mădei care livrează mâncare caldă, bătrânilor de pe Valea Muntelui, contra cost. Pentru unii, chiar și o dată la două zile, o caserolă cu mâncare caldă e o binecuvântare, o minune, chiar. Deci, se poate.
Urmăresc, de asemenea, tot pe rețelele de socializare, un preot dintr-o parohie mică și săracă din județul Teleorman. Acest OM dă de mâncare zi de zi, la toți sărmanii din parohie. Peste o sută de guri.
Pun aici, cu copy/paste, spre luare aminte:
Vrea cineva sa ajute la masa de joi, 5 februarie, de la cantina sociala si de la azil?
Cantina 80 de porții, azil 45 de porții.
Dumnezeu sa va binecuvânteze și sa va înmulțească darul!
Am dat doar două exeple de implicare, a unor Oameni care strâng în jurul lor alți Oameni și care, împreună, schimbă destine. Acolo unde există voință, se poate.
Poate că acest articol îi va trezi din letargie pe cei care chiar pot face schimbări radicale.
Vorbe mari… Într-un județ cu spital doar pe hârtie, unde bolnavii sunt umiliți de condițiile mizere din spații vechi, cu dotări la fel de vechi, să ne așteptăm să se întâmple minuni pentru niște sărmani uitați și de propriile rude?
Într-un județ unde subvențiile de la buget pentru lăcașuri de cult, pentru tot felul de lucrări, mai mult sau mai puțin importante, sunt la fel de mari ca banii tocați pe paranghelii publice, ne putem aștepta ca decidenților să le pese de niște ”neica nimeni”, care, oricum, ar fi mai bine să moară, să nu mai împovăreze bugetul de stat?
Într-o țară unde fala parastaselor de îngropăciune este la nivelul celei de posesor de beemveuri sau vilă goală cu zece camere și cinci băi, cui să-i pese că într-o cămăruță înghețată, un suflet nu se stinge încă, la minus nouă grade?
Procedurile sunt sfinte. Și unde e procedură, nu-i loc de întors. Așa că, fiecare amărât, cu samariteranul lui.
Așa să ne ajute Dumnezeu! După fapte!