Este în clasa a XI-a la științe sociale și pictează din clasa a VIII-a, după o perioadă de desen digital, care a implicat învățarea programelor de editare și de ilustrare grafică. Pentru Crina Georgiana Abăloaei, cea mai frumoasă experiență din Rareș a fost Concursul Internațional „NSS Gerard K. O’Neill Space Settlement”, unde echipa Spes Nova, din care a făcut parte, a obținut premiul I și a fost în SUA să-și ridice trofeul.
Nicolae Păsălău este în clasa a X-a, la științele naturii. Pictează măcar o oră pe zi, iar profesoara Raluca Rusu a observat că are talent, l-a coordonat și l-a încurajat, anul trecut, să se înscrie la concursul național ”Primăvara Artelor”, unde a luat premiul I.
Astăzi, 27 noiembrie, zi aniversară (156 de ani), holul principal al colegiului Petru Rareș a găzduit prima expoziție a celor doi talentați elevi. La parter – mitologie, istorie, religie și poeme de iubire neîmpărtășită, la etaj – clădiri monumentale, care ”trăiesc”, transmit și inspiră și astăzi.
”Arta pe care o realizez este artă academică, puțin greacă la bază. Mă impresionează cel mai mult modul prin care oamenii sunt redați lumii. Îmi place să pictez scene mitologice, pentru că primele cărți pe care le-am citit au fost din mitologia greacă și m-au ajutat mult să înțeleg arta, poezia, modul prin care oamenii au fost redați în timp. Practic n-au fost numai figuri înghețate, au fost scene vii, care și acum pot vorbi către oamenii contemporani. Eu cred că, niciodată, omul nu va putea pierde frumusețea sufletului lui. Arta pe care o realizez, sper să dăruiască mai mult decât voi dăinui eu. Vreau ca tiparul artei mele să inspire următoarele generații. Încă nu am un stil propriu, încă învăț din arta academică, încă învăț din marii clasici, învăț din pictura academică europeană, în special cea britanică, deoarece acolo întâlnim foarte multe figuri remarcabile”, spune Crina.
Nicolae e pasionat de clădirile vechi și de peisajele urbane. A pictat construcții emblematice, pe care nu le-a văzut niciodată în realitate: ”Încerc să pictez o oră, două în fiecare zi, să nu pierd contactul cu pensula, cu culoarea. Pictez de un an acuarelă, dar am încercat și uleiuri. La acuarelă nu poți să corectezi nimic, odată ce ai dat o tușă, așa rămâne. La uleiuri, după ce se usucă, poți să dai peste. În Piatra-Neamț îmi plac cele câteva case vechi de lângă biserica Sf. Gheorghe, unele de pe strada Petru Rareș și de pe strada Ștefan cel Mare, casa Iuliei Hălăucescu, Muzeul Cucuteni”.
Pe Nicolae nu l-a încurajat doar doamna profesoară de desen, ci și doamna dirigintă, profesoara de franceză Cristina Grigore, care astăzi era tare mândră de ambii elevi: ”A făcut două tablouri pentru sala de clasă și i-am tot zis să facem o expoziție. Iată că anul acesta s-a întâmplat și e o încântare vizuală în școală”.
Palatul Culturii, o îmbinare fericită a mai multor stiluri arhitecturale (neogotic, romantic și neobaroc) este tabloul pe care Nicolae l-a pictat cu cel mai mare drag și cu atenție la detalii.
Tablourile Crinei – reproduceri ale unor picturi celebre („Vercingetorix aruncându-și armele la picioarele lui Iulius Caesar”, „Frumoasa doamnă fără milă” , „Cele două coroane”, „Cântecul îngerilor”, „Sfântul Gheorghe”) – au în spate legende și povești care au emoționat-o. Bunăoară, chipul Sfântului Gheorghe, care în pictura artistului britanic Solomon Joseph Solomon nu arată deloc a sfânt tradițional, îi amintește mereu de tatăl ei.
”Pictura are mai multe părți: cea în care dragonul smulge rochia fetei, partea în care încearcă să-și scoată sulița înfiptă în craniu, și partea în care Sfântul Gheorghe împinge sulița în jos și ridică fata. Ea are ochii închiși, ca și cum ceea ce se întâmplă nu se întâmplă pentru ea. Crede că este un vis”.
Primul tablou al Crinei ”Cele două coroane” (Sir Frank Dicksee) a fost pictat în 3 luni și jumătate. Imaginea centrală este a regelui întors triumfător din bătălie, purtând coroana – simbol al suveranității, dar mai sus se află coroana Domnului – cel care l-a ajutat să biruiască în luptă.
Crina și Nicolae își doresc să urmeze facultatea de arhitectură, ”dacă tot avem talent să-l folosim cumva”. Nu le va fi ușor, dar nu vor renunța la șevalet. Pentru ei, pictura a devenit o formă de identitate, un gest firesc prin care își articulează lumea interioară și exprimă, prin culoare, ceea ce nu încape în cuvinte.
Cristina Mircea
