100 de ani – trăiți cu demnitate. Un secol de viață, un secol de amintiri, de momente frumoase, dar și greutăți prin care domnul Constantin Niculiță a trecut, mai ales în timpul războiului, care a măcinat o lume întreagă! Ieri, domnul Niculiță a împlinit venerabila vârstă de100 de ani și a fost sărbătorit de primarul de Borca – Petrică Ruscanu – cu recunoștință. Un singur lucru a greșit domnul primar – singura armă a veteranului Constantin Niculiță a fost unealta.
Evocarea făcută de fiul său, dr. ing. Mihai Niculiță, confirmă:
- Tata și anii
Stau la geam în orașul cel mare
N-am curajul măcar să cobor
Să-l invit înăuntru pe tata
Mi-e rușine mai mult decât dor
Anul acesta tata împlinește 100 de ani, s-a născut pe data de 13 martie 1924 în familia lemnarului Sava Niculiță și a Profirei Niculiță. A fost al doilea copil al unei familii numeroase: 5 fete și 3 băieți. A copilărit în perioada marilor lipsuri de după primul război mondial și a trăit ca recrut perioada celui de-al doilea război mondial, contingentul lui n-a fost trimis pe front. A lucrat la cazematele care s-au construit pe Stânișoara și apoi a fost concentrat în Banat, în sprijinul familiilor ai căror membri erau mobilizați pe front. După război a lucrat dulgherie, alături de tatăl său.
În anul 1950, se căsătorește cu Maria Pezamosca, fiica meșterului zidar Iacob Pezamosca, de origine italiană. Trece din breasla lemnarilor în cea a zidarilor, reprezentați de socrul său. Până la ieșirea la pensie a lucrat pe șantiere. A lucrat la zidurile de sprijin din piatră cioplită executate pe șoseaua Bicaz – Poiana Teiului, la construcțiile de suprafață de la mina Leșul Ursului, la blocurile de locuințe din Mărceni, Dodeni și Tașca, la stația de 110 Kv de la Poiana Teiului, la reconstrucția orașului Zimnicea, la DGRS Podoleni și DGRS Viișoara, la microcentralele Pângărăcior I și Pângărăcior II. O perioadă de 2 ani a lucrat ca meseriaș particular autorizat, iarna săpa și zidea fântâni, vara executa lucrări la locuințe: lucrări de fundații, zidărie, învelitori din draniță, tablă, țiglă, lucrări de finisaje. Multe din sobele de cărămidă și teracotă din comună și din comunele apropiate sunt făcut de tata. În vacanțele din școala generală și din liceu îl însoțeam pe șantier. După terminarea facultății, m-a însoțit el aproape peste tot pe unde am lucrat. Lovit de o boală necruțătoare, este imobilizat la pat de 8 ani.
A fost un bărbat voinic și harnic, mi-l amintesc cum venea de pe șantier sâmbăta după-amiază. Obosit, scotea din rucsacul lui de lucru 2-3 borcane de compot de cireșe sau de struguri, halva și pufarine – rețetă fixă pentru noi copiii; pâine, salam și brânză de burduf – pentru hrana familiei. Nu-mi amintesc să mă fi mângâiat vreodată, afecțiunea lui se îndrepta, cum era firesc în mediul sătesc, spre fratele și sora mai mică. Nu m-a mângâiat, dar nici nu m-a urecheat niciodată. De educația noastră s-a ocupat mama, ea ne mângâia, dar ne și urechea de câte ori era nevoie. Părinții mei nu au fost niciodată în concediu, era o noțiune valabilă pentru cei care locuiau la oraș.
În sat gospodăria era o industrie cu foc continuu. Fânul îl făceam la 23 august, când tata avea 2 zile libere; cosea singur, apoi noi strângeam fânul și clădeam cu bunicul Sava. Clăile bunicului aveau o formă ovoidală, care nu lăsa apa să intre în ele. Ne spunea că într-o claie bine făcută nu trebuie să fie fân mucegăit nici cât să pui sub o cloșcă. Am trăit greu, abundența nu s-a instalat pe meleagurile noastre așa cum clama propaganda comunistă. Eram 3 copii și un singur salariu, câștigat în condiții de șantier. Tata n-a știut niciodată ce înseamnă să obții bani din speculații, dovadă sunt mâinile lui care sunt și acum cu bătături lemnoase, asemeni cozilor de unelte cu care a lucrat o viață.
Sunt persecutat mereu de gândul că eu nu am reușit să întorc foarte puțin din efortul pe care tată l-a făcut pentru mine. Mă întorc acasă rar, depărtarea și obligațiile meseriei mă țin legat de oraș. Justificări se găsesc mereu, dar ele nu sunt valabile când este vorba de recunoștința față de părinți. Mă rog bunului Dumnezeu să-i mai dăruiască zile lui tata.
Piatra-Neamț, 13.03.2024
Dr. ing. Niculiță Mihai
Ce emotionant si inspirational este sa traiesti 100 de ani cu demnitate, mai ales cand ai trecut prin atatea greutati si momente pline de istorie, cum a fost in cazul domnului Constantin Niculita. Suntem mandri sa avem asemenea persoane in comunitatea noastra, care au adus contributii atat de importante in timpul lor si care ne invata sa fim recunoscatori pentru tot ceea ce avem. Domnul primar Petrica Ruscanu l-a sarbatorit cu respect si recunostinta, dar unealta pe care a primit-o veteranul Niculita este cu siguranta mai putin importanta decat daruirea, umilinta si seriozitatea cu care a muncit in toata viata sa. Sa ne bucuram de asemenea oameni deosebiti si sa ne inspiram din experientele lor de viata! La multi ani, domnule Niculita! Sa traiti cu sanatate si demnitate si in continuare!