Elevii de acum 30 de ani o numeau ”doamna cu copilul”. Și-a crescut fiul (care acum este chitarist în trupa Loredanei Groza) printre cele 56.000 de volume din biblioteca liceului. Ea însăși a ”crescut” în bibliotecă – uneori a prins-o noaptea inventariind cărți și și-a imaginat foșnetul filelor – perceptibil în liniștea deplină, când se face frig – drept o discuție între scriitori, peste timp. Atâtea generații….
Elena Popa a absolvit Rareșul în 1979 și, din fericire, n-a intrat la facultate ca să devină economist, așa cum își dorea. A lucrat la o întreprindere de in și cânepă la Căciulești, ca funcționar economic, și a auzit, după revoluție, de postul de contabil de la Liceul Petru Rareș. A luat 10 la concurs. Doamna Vornicu, bibliotecara de atunci își depusese dosarul de pensie, și așa a apărut ocazia să lucreze la bibliotecă.
”Mă ținea minte doamna bibliotecară de când eram elevă pentru că, fiind de la țară, de la Girov, pe timpul verii nu prea veneam în oraș, iar dumneaei îmi dădea cărți pentru toată vacanța. Când făceam inventarul, îmi tot spunea că și-ar dori o înlocuitoare ca mine. Eram tânără, aveam 29 de ani, iar cărțile mi-au plăcut de mică – de la 3 ani am început să descifrez literele, cred că pe la 4-5 ani am început să citesc. Am susținut un interviu și am trecut la bibliotecă, prin promovare. Probabil i-am impresionat pe directorii de atunci. M-au întrebat de ce vreau să fiu bibliotecară și le-am răspuns că-mi place mult și e un tren pe care vreau să-l prind, nu de multe ori ți se oferă în viață așa o ocazie”.
În biblioteca liceului, Elena Popa a învățat copiii că pot călători oriunde cu ajutorul cărții – și în trecut, și în viitor, și în oricare colț al lumii. A descoperit cartea veche – documentele Hurmuzachi, Grand Larousse (toate volumele), Operele complete ale lui Voltaire, Jules Verne (ediția 1880), Istoria Românilor de Nicolae Iorga. Carte veche, pe care a găsit-o undeva în pod. Și, în doar câțiva ani, a făcut pasul spre informatizare.
‘Softul de bibliotecă l-am achiziționat în 2013 cu fonduri proprii. Vreun an și ceva l-am plătit din salariul meu. Mi-am dorit atât de mult să aduc partea asta în bibliotecă, cu toate că țin foarte mult la cărți. De multe ori am făcut comparație cu apariția tiparului și m-am întrebat ce-a fost în sufletul călugărilor, ei cei care caligrafiau și au rămas fără obiectul muncii. Însă tiparul a dus cartea în casele oamenilor. Acum trăim o altă etapă: cartea se va digitaliza încet, încet și biblioteca va ajunge în casele copiilor, la un click distanță”.
Catalogul bibliotecii există deja pe site-ul școlii, urmează anuarele. În fiecare zi, la solicitarea profesorilor, Elena Popa încarcă materiale pe platforma pe care lucrează cu elevii – foarte multe de la catedra de istorie și de la limbi moderne- doamna directoare Claudia Jora se ocupă de examenele Cambridge și are câte un folder pentru fiecare an.
”În pandemie eram disperată. Toată lumea și-a luat acasă dosare – contabilitatea, secretariatul – profesorii lucrau online, ori eu ca bibliotecar îl sunam la două, trei zile pe domnul director și-l întrebam ce să fac. Revenind în școală, mi-a venit ideea să achiziționăm un scanner și am început să scanez și să încarc pe platformă. Asta fac în fiecare zi, în afară de activitatea cu elevii. Mi-am schimbat și calculatorul, pentru că între timp cel vechi s-a stricat și n-am reușit să recuperez multe informații. Dar nu asta m-a durut cel mai mult, cât faptul că nu avem intrare liberă la raft. Aș fi preferat ca elevul să intre și să-și aleagă singur cartea. Spațiul nu permite. Dacă am doi, trei elevi intră în depozit, dar dacă vin 10 copii odată nu au loc”.
Lumea cărților din biroul Elenei Popa e completată cu o mulțime de amintiri duioase – pene de păun aduse de o fetiță, o vază primită de la doamna profesoară Georgescu, un copăcel făcut de un copilaș de clasa a VI-a, o vază cu levănțică adusă de domnul profesor Secară, de la olimpiada de fizică, un glob de la doamna Obreja, un ou pictat adus de doamna Drexler din Bucovina, o scrisoare de la un cerc de istorie, bufnițe, trandafiri criogenați sau îngerașii făcuți din foi de carte. Doamna bibliotecară, care mărturisește că are ”un dar de a strânge lucruri”, a adunat și biletele de avion, biletele de spectacol și scrisorile pe care le-a găsit uitate printre paginile cărților.
”Sunt fericită. Am doi copii sănătoși și reușiți, fac ceea ce-mi place și lucrez într-o școală în care încă se mai pune preț pe carte. Știu că sunt oameni care cred că bibliotecarii nu muncesc. O idee greșită. Toată cartea asta trebuie luată, ștearsă de praf, pusă înapoi, am un aspirator special. Am fost niște șantiere în școală, eu încă mai am moloz în cărți. În vacanța de vară, până se termină examenele lucrez la secretariat, le ajut pe fete la diplome, pe urmă încep înscrierile la clasa a IX-a, cu care mă ocup de foarte mulți ani, și am multe alte activități care n-au nicio legătură cu biblioteca, dar le fac cu plăcere. Am și eu o calitate – orice m-ați pune să fac, fac cu plăcere”.
Doamna bibliotecară ar putea vorbi ore în șir despre istoria bibliotecii – înființată pe la 1896, despre cărțile donate de Academia Română și de localnicii din oraș, inclusiv colecția Voltaire și foarte multă carte în limba franceză, și despre ”comorile” din patrimoniul liceului – primul număr din Dacia Literară, revista scoasă de Kogălniceanu după ce-a venit de la studii din Franța, sau Evanghelia slavă. Dar și despre poveștile triste: ”După instalarea regimului comunist, cărțile au fost împărțite în două. Fondul de carte documentar, carte veche, a fost dus la subsolul clădirii. Din spusele profesorilor, omul de serviciu își lua în fiecare zi câte o carte și o agăța în cuiul de la toaletă, până când profesorul Iftimie Alexandru a făcut demersuri pentru ridicarea fondului de carte veche de la subsol. Oricum biblioteca a fost întâi undeva la etaj, pe urmă legea a interzis ca bibliotecile școlare să mai fie la etaj și s-a găsit spațiul acesta, unde fusese apartamentul directorului. Am înțeles că foarte multă carte a fost scoasă în careul școlii și i s-a dat foc. Atunci s-au pierdut multe”.
Alte povești triste sunt legate de moliile și șoarecii care au invadat biblioteca atunci când s-au făcut lucrări și s-a schimbat parchetul de prin clase, dar și de infiltrațiile care au început să apară, după ce s-a construit pasajul de la Curtea Domnească.
Poveștile frumoase sunt despre biblioteca vie – la cercul pedagogic fiecare prezintă cartea pe care a citit-o și-i determină și pe alții să o citească, despre încurajarea elevilor să citească în limba engleză, despre colecțiile foarte interesante donate de profesori, cu gândul la cultura generală a actualilor și a viitorilor rareșiști.
”Copiii la bibliotecă sunt deschiși, altfel vorbesc. Noi, bibliotecarii suntem un fel de profesori fără catalog. Le transmitem informația, dar nu-i evaluăm, și ei au o altfel de deschidere față de noi. Eu le cunosc poveștile, știu când sunt îndrăgostiți, știu când au probleme acasă, își deschid sufletul în fața mea. Am copii care vin și-mi spun că nu pot vorbi cu mama lor ce vorbesc cu mine și m-am gândit că poate mama îi judecă. Nu trebuie să ne judecăm copiii, trebuie să-i luăm așa cum sunt și să-i îndrumăm cumva, fără să-i facem să simtă că sunt judecați. Orice eșec al copilului ne supără, dar trebuie să-i fim alături și să depășim orice situație împreună cu el. Sunt copii care au părinți despărțiți sau plecați în afară și vin la bibliotecă să vorbească, pentru că simt că persoanele care au rămas acasă nu au timp să discute cu ei. Sunt confident, și-mi place să-i ascult, și-mi place să-i primesc cu zâmbet de fiecare dată”.
Cristina Mircea
Cu adevărat, „Omul sfințește locul”!Felicitări, doamnei bibliotecar, pentru pasiunea, dăruirea cu care lucrează.Se simte căldura, nostalgia, în vocea dânsei.Aprecieri, pentru legătura „de suflet”, pe care o are cu elevii.