În față aveam pe o pagină, alăturate două fotografii, din care mă priveau doi bărbați maturi. Cine erau acești bărbați? Până nu demult nu știam nimic despre ei. Cei care i-au cunoscut i-au alăturat pe aceeași pagină, viața reală i-a alăturat într-un efort creativ: un antreprenor și un artist. Cei din poză sunt doi ”pietrari” italieni, asociați pe pământ străin, care au trudit și au cioplit piatra, un material nobil și peren, pentru a înălța edificii care să înfrunte secolele. Carol Zani, antreprenorul, era maistru constructor, poza ni-l înfățișează ca pe un om hotărât, cu o privire pătrunzătoare, chipul lui răspândește dârzenie, rezistență, putere și încredere. Pe fața lui se citește toată forța omului de acțiune. Omul acesta era născut să fie conducător.
Casa lui Carol Zani
Vicenzo Puschiasis era sculptor. Figura lui este cea a unui aristocrat, însoțit de o pipă din care sorbea cu sete, în căutarea formelor ideale, ochii sunt ai unui visător ce privea dincolo de contururile lumii reale. Avea un chip frumos și melancolic, din care radia sobrietate și sensibilitate. Dar ce impresionează din această poză este mâna în care-și ține pipa, pare disproporționată față de restul corpului, mână de cioplitor, ca un ciocan. Bătrânul italian, bunicul meu, zidar și pietrar, Iacob Pezamosca spunea că scula este prelungirea mâinii pietrarului și că adevăratul pietrar are ”ochiul în palmă”. Din aceste mâini bătătorite și crăpate s-au născut acele construcții fără egal. Privesc spre mâinile mele pe care le găsesc mici, care obosesc repede, și sunt uluit de imaginile uriașelor fațade de piatră îmblânzite de efortul imens al acelor oameni. Cum va fi fost viața lor? Știu foarte puține lucruri despre ei. Vor fi fost siliți de sărăcie să părăsească însorita Italie pentru a se stabili pe pământ străin? Vor fi fost chinuiți de ceasurile de îndoială, de căutări și nesiguranță? Cum ajungeau la liniștea interioară care să le arate mereu drumul cel bun? Pentru opera lor trebuia timp și perseverență. ”N-ai voie să te grăbești”, le spunea Rodin prietenilor din jurul lui. Pentru arta lor au vegheat, au trudit și au suferit.
Înainte de a fi tehnică, arhitectura este o filosofie, iar sculptura este arta care dă mai mult decât verbul și imaginea. Arta lor s-a clădit pe experiența țării din care veneau, urmașă a singurului imperiu care a dăinuit peste o mie de ani. Visul lor era ca peste tot pe unde primeau comenzi să lase edificii mari, trainice și frumoase, care să înfrunte veșnicia. Porneau mereu să construiască de parcă ar fi fost niște ucenici, niște smeriți debutanți, absorbiți în întregime de meseria lor, uitând de lipsurile zilnice de spaima morții premature pe care o putea aduce pulberea de piatră, care se depunea pe mâini, pe față, și în plămâni. Au zidit mereu cu dorul de patria lor în suflet și cu recunoștință și devotament pentru patria care i-a adoptat. Au lucrat neîntrerupt, lăsând, peste tot unde au fost chemați, semnele măiestriei lor. Opera lor n-a putut fi contestată, chiar dacă ei au fost umiliți și sărăciți de o stăpânire străină spiritualității românești. Opera lor nu avea nevoie de recunoașterea acestor oameni inculți și brutali, opera lor s-a impus ca o realitate ce trebuia luată în seamă. Nimic din ce au făcut ei nu se repetă, sunt edificii unicat, dar sunt unite de aceeași caracteristică: frumusețea. În tot ce au construit, au ocolit meșteșugul confortabil, lesniciosul, ieftinul și au construit trainic și estetic. Nimic nu este întâmplător, șovăielnic sau imprecis în lucrările lor. Nicio linie, nicio intersecție, niciun detaliu nu sunt lăsate la voia întâmplării. Oamenii aceștia au fost nopți întregi ocoliți de somn, scăpați de griji, cum săpau ei cu dalta în piatra dură. Operele lor sunt frumoase pentru că sunt desăvârșite. Ele domină autoritar spațiul din jurul lor. Aceste obiecte de artă creează un cerc de singurătate în jurul lor, nu au nevoie să pretindă sau să spere la nimic din afară pentru a fi percepute. Probabil vorbeau puțin cei doi italieni. În locul lor, însă, ne vorbesc pietrele îmblânzite de dalta lor și înnobilate de măiestria lor artistică. Sunt convins că munca acestor oameni nu cunoștea întrerupere, nu și-au permis niciodată concedii sau voiaje. Nimic nu lipsește clădirilor executate de ei. Stai în fața lor ca în fața unui lucru închegat, care nu mai îngăduie nicio întregire. Realizările lor pe meleagurile noastre au dus la despărțirea durabilului de vremelnic. În ce-l privește pe sculptorul Puschiasis, nu știu dacă munca necontenită care îi străbătea meșteșugul, i-a permis să-și admire el însuși realizările. Lucra cum lucrează natura, fără să obosească. Acesta a fost destinul acestui artist.
Sunt convins că n-a acceptat compromisuri, n-a acceptat modificări ale proiectelor care să fie potrivnice convingerilor sale. Într-o fotografie ne apare casa închiriată de artist să-i fie atelier: o casă sărăcăcioasă, acoperită cu carton asfaltat, cu o prispă la nivelul terenului, pe care stăteau rânduite mai multe ciocane de diverse mărimi, așteptându-și rândul să fie puse la treabă de mâinile sculptorului. Interiorul trebuie să fi fost ca al unei chilii, pustiu și sărac, plin de praf, de scule și de modele. În altă fotografie ne apare cariera din care se scoteau blocurile de piatră, sub supravegherea sculptorului. Un loc neospitalier, care nu oferea vizitatorului nicio destindere. Un loc destinat muncii grele, care te silește să-l privești de parcă ai fi fost nevoit să muncești tu însuți și să recunoști cât de neputincios și nedeprins ești cu acest efort. Măreția construcțiilor pe care le-au înălțat i-a depășit pe autorii lor. Operele lor nu mai țin de niciun timp, de niciun nume, au devenit de sine stătătoare. Le dorim să nu se spulbere lovite de împrejurări vitrege și să dăinuie veșnic. Sperăm ca de acum numele acestor aristocrați ai pietrei să nu mai fie trecute sub tăcere și să însoțească în veșnicie operele lor.
Dr. ing. Mihai Niculiță Pezamosca
N.B. Aproape toate clădirile reprezentative pentru Piatra-Neamț – Muzeul de Istorie, Muzeul Cucuteni, Școlile normale, Liceul Forestier, Casa Lalu, Poșta veche și Gara – au fost construite cu piatră cioplită de Puschiasis și zidită de angajații lui Carol Zani. Monumentul Eroilor din Cimitirul Eternitatea este, de asemenea, opera lui Vicenzo Puschiasis.
Trebuie câte un monument pentru fiecare din cei doi carora le datoram aceste „bijuterii” arhitecturale. Nume de străzi, parcuri, pasaje pot trece o data în plus în nemurire numele acestor personalități marcante ale orașului nostru.