Drumul Talienilor – un drum de o frumusețe singulară

Toate drumurile au un început și un sfârșit. Toate drumurile duc undeva. Cel despre care vreau să vorbesc este un drum pe care-l duc cu mine. Este un drum al tăcerii și al singurătății. Unește două sate cu nume arhaice – Sabasa și Suha. Trece peste un munte – Stânișoara – ce se învecinează cu cerul. Drumul acesta a fost construit de strămoșii mei veniți din Italia. În copilărie mi s-a spus că este un drum strategic. N-am înțeles atunci ce înseamnă acest lucru. Prin timp, drumul acesta – pentru mine – a devenit un loc mistic, și-a pierdut funcția utilitară, devenind un drum metafizic, pe care nu mai circulă nimeni. De mai bine de un secol, peste acest drum s-au așternut tăcerea și singurătatea cosmică. A rămas încremenit în frumusețea lui nepământeană.

Meșterii italieni aui făcut poduri și podețe din piatră cioplită, un material nobil și peren. Au îmbătrânit aceste lucrări din piatră, dar tot frumoase au rămas. Pe câte au scăpat de furia barbarilor, timpul le-a înzestrat cu patină și distincție. Pe creastă, acolo unde brazii sprijină cerul, meșterii italieni au ridicat o cruce, o geometrie sacră care putea fi văzută, în zilele senine, din satele câmpiei. Distrusă de năvălitori, crucea se arată când și când celor ce-o poartă în suflet.

Această cruce a văzut-o Sadoveanu din Fălticeni, a parcurs Drumul Talienilor, iar la capătul drumului avea în proiect cea mai frumoasă și mai dramatică poveste de dragoste trăită de oamenii muntelui.

Romanul Baltagul a scos din uitare și a dus în nemurire un drum de o frumusețe singulară: Drumul Talienilor. Mai târziu, un mare regizor – Mircea Mureșan – avea să ecranizeze acest roman și să distribuie în rolul Vitoriei Lipan pe Margarita Lozano, o actriță italiană, care a făcut un rol memorabil. Îmbrăcată în straie moldave, ea și-a purtat deznădejdea prin Munții Neamțului, lăsând pentru totdeauna convingerea locuitorilor acestui ținut că Baltagul nu este o ficțiune, ci este o dramă cu personaje care au trăit aievea. Ceea ce n-a scris Sadoveanu, îți povestesc ei cu lux de amănunte. Se simt profund jigniți și reacționează violent dacă faci imprudența să le spui că e poveste. Chipul frumos al Margaritei Lozano a rămas în sufletul oamenilor de pe aceste meleaguri ca o icoană a fatalității mioritice.

Dincolo de Munte s-a născut poetul Labiș, o existență meteorică, poet al morții tinere. În sfâșietorul poem ”Moartea căprioarei” își presimțea sfârșitul prematur. Fierul străin și orb a ucis și Căprioara, și Poetul. Gloanțe și tramvaie rătăcesc și acum prin lume omorând, mereu, oameni de rând și oameni geniali. Poetul Nicolae Labiș a refuzat mormântul din pământ străin, s-a întors acasă, pe cerul Mălinilor, și luminează cu poezia lui toate nopțile acestui sat de munte.

După revoluție, politicienii entuziaști au trecut în programele lor asfaltarea drumului și înscrierea într-un circuit turistic. Nu mai era un drum strategic, devenea un drum politic. Eu mă rog la Dumnezeu să rămână așa cum este, cu făgașele făcute de hoții de lemne, ca să nu poată fi parcurs decât cu piciorul. Aș vrea să se sustragă mereu tiraniei civilizației, să rămână mereu în tăcerea și singurătatea lui mistică. Pe acest drum ascuns în pădurea adâncă, singurul călător am fost eu. Pe acest drum, eu mă întorc mereu la copilărie și adolescență. Am făcut, neobosit, naveta între copilărie și anii mei reali. M-am abandonat mereu acestui traseu, care nu ducea decât spre trecut. Am găsit un refugiu în singurătatea protectoare, urmând mereu drumul făcut de strămoșii mei italieni. Acest drum va rămâne mereu inaccesibil străinilor, arhitectura lui nu va putea fi înțeleasă și nici interpretată de altcineva. Drumul acesta va rămâne mereu străin celor din generația tânără, o generație grăbită, tehnicizată și conflictuală. Pe acest drum mă simt protejat de violența civilizației orașului. Pe acest drum trăiesc iluzoriu reîntâlnirea cu copilăria.

În copilărie credeam că acest drum, la care a lucrat și străbunicul meu Sebastiano Pezamosca – un nume pe care eu nu l-am pierdut – nu duce la Suha, așa cum spuneau cei din jur, ci în Italia, o țară fabuloasă, unde eu n-am ajuns niciodată. Acest drum duce spre o lume definitiv pierdută: cea a adolescenței mele. Muntele acesta singular are anotimpurile lui diferite de cele din câmpie. Toamna și iarna pe munte au atributul singurătății absolute. Despre toate acestea, însă, nu se poate vorbi decât într-o retorică a tăcerii.

Dr. ing. Mihai Niculiță Pezamosca

Sursa foto: Monitorul de Suceava