Pentru Bobi Mahu fotbalul este marea iubire și marele blestem. Joacă fotbal de mic copil, dar pasiunea asta l-a purtat de la agonie, la extaz și invers, amețitor de repede. După ani grei a venit și bucuria care l-a împlinit: ”Noaptea aia a promovării a fost magică, puține bucurii au fost ca aceea. Cele mai fericite momente din viața mea au fost când s-au născut cei 3 copii și când am promovat. Promovarea este al patrulea copil al meu”.
- Primul contract extraordinar și primul ”dezastru”
Povestea vieții lui Daniel Ciprian Mahu (acesta este numele complet – la care s-a adăugat Moisii după căsătoria cu Irina) este ca un roman de aventuri: suspans, neprevăzut, întoarceri de situații și foarte, foarte multă muncă. A început de mic, cu antrenamentele. De la 6 dimineața până ce pleca la școală, alerga de câteva ori până la Cetate și, imediat după ore, mergea la stadion. Și-a făcut junioratul la CSS Târgu Neamț. Era introvertit, nu avea prieteni, nu se înțelegea grozav nici cu părinții și avea un singur scop: să fie fotbalist și să iasă din anonimat. La 18 ani a plecat de acasă să joace la grupa de juniori de la Suceava. După doar 3 zile s-a întâmplat să fie nevoie de un fundaș dreapta la echipa mare și el a ridicat mâna și a fost ales. Atunci a avut pentru prima dată senzația că l-a prins pe Dumnezeu de un picior. Din ”nimeni” de la Târgu Neamț a ajuns ”copilul talentat care trebuie urmărit” cum titra presa.
”Pentru mine a fost fabulos să plec de acasă la 18 ani direct într-o echipă mare, să câștig banii mei. Cumva toată munca aia de mic copil a dus la un vis îndeplinit. Am reușit să joc în 6 meciuri și am jucat foarte bine, pentru că imediat a venit președintele clubului și mi-a pus contractul în față să semnez, nu mai știu cât, parcă 300 de dolari, dar pentru mine era ceva extraordinar. Și a venit dezastrul: neprogramarea a două meciuri și desființarea echipei. Visul frumos s-a terminat după 5 luni”.
”Copilul talentat al fotbalului” era elev la mate-info, dar n-a prea reușit să ajungă pe la școală la Suceava, unde se transferase, toate antrenamentele fiind dimineața. S-a mutat repede înapoi la Târgu Neamț și a început să facă de strajă la ușa cancelariei, rugându-se de profesori să-l asculte. Mai erau 3 săptămâni până la bacalaureat. A reușit să ia note (bune), să aibă toate mediile încheiate și să ia bacalaureatul cu 9,20. Însă nu avea de gând să meargă la facultate. Fotbalul nu-i dădea pace.
- De la piciorul lui Dumnezeu, la mâna lui Satana
”Mentorul meu, domnul Agafiței mi-a spus de oportunitatea de a merge un grup de 10 jucători de la Târgu Neamț la Cimentul Bicaz, care juca în Liga 3. Nu mai voiam să joc fundaș dreapta m-am dus să joc atacant. Cred că în primele meciuri am dat vreo 17 goluri, am semnat contractul pe 800 de lei, mai puțin decât mi s-a spus, dar nu țineam niciodată de bani, eu voiam să mă afirm. La ultimul meci amical Ceahlăul II – Cimentul Bicaz s-a schimbat antrenorul și mi-a zis direct în față că nu mă vede atacant din cauza fizicului – am 1,74 m înălțime. Aveam viteză foarte bună și execuții foarte bune, dar mulți antrenori gândesc că dacă ești mai mic de înălțime trebuie să joci fundaș. Eu nu am chestia asta: dacă am pitici, cu pitici joc. La fotbal nu există rețete și atunci e posibil să vin eu cu o filosofie, să joc numai cu pitici și să promovez. La Bicaz în meciul amical cu FC Ceahlăul, îl aveam adversar direct pe Gabi Rădulescu cu care după aceea aveam să colaborez. Vine mingea de la portar – eu fundaș dreapta, el pune presiune pe mine, țin piciorul puțin sus, îmi trece mingea pe sub talpă și se duce în aut. În momentul acela a început să strige antrenorul că nu am valoare, că sunt foarte slab, că nu sunt în stare să fac o preluare. El avea și un stil violent și foarte vulgar. Eu am fost tot timpul un tip moral și în fotbal, și în viață. Mie dacă nu-mi iese pasiența renunț. Asta pot să-mi reproșez când împlinesc 40 de ani, în ianuarie, că niciodată când am dat de greu n-am mai încercat un pic. Tot timpul am renunțat. Drept dovadă, la Bicaz m-am schimbat la pauză, n-am așteptat sfârșitul meciului și am plecat. Mi-am jurat că, dacă ajung antrenor, n-am să fiu niciodată așa”.
Dezamăgit de lumea fotbalului a doua oară într-un an, Bobi Mahu s-a înscris la Facultatea de Educație Fizică și Sport de la Iași. A început să învețe riguros toate oasele scheletului, toți mușchii, psihologia sportului, alimentația și, bineînțeles, fotbal – specializarea pe care și-a ales-o. Cumva a aflat despre Poli 2, o echipă care juca în Liga 4 și voia să promoveze. N-a jucat decât un meci, în care a și înscris golul victoriei și la al doilea s-a trezit pe bancă, pentru că erau alți ”copilași” care așteptau să se afirme. A plecat la CFR Iași, echipă de Liga 3, și la un antrenament cu șuturi la poartă, i-a ”reușit” fără să vrea o ”scăriță” umilitoare pentru portar. Un portar care avea 37 de ani și copii acasă, a considerat că modul în care poate să ”învețe minte” un puști de 20 de ani este să-l lovească. Și i-a tras un pumn. Pentru Bobi a fost prăpastia de la piciorul lui Dumnezeu și mâna lui Satana. Bineînțeles, a plecat din nou.
Și dacă fotbalul l-a trădat, viața i-a oferit cel mai prețios dar: un partener de încredere, care-i stă alături de 20 de ani. Făcând des drumuri spre Iași, a cunoscut-o pe Irina.
- ”În anul ăla, fotbalul mi-a arătat că nu trebuia să mai încerc”
Prin anul III de facultate, Bobi a primit un telefon să meargă să joace la echipa din comuna Boroaia, Suceava, pentru 200 de lei pe fiecare meci, decontarea transportului și 100 de euro la fiecare 10 goluri. A reușit vreo 30 până la promovarea în Liga 4, care a fost o adevărată sărbătoare. În același an a promovat și Cetatea Târgu Neamț în Liga 3.
”Aveam 23 de ani, eram vedeta comunei Boroaia, am considerat că e momentul să dau ultima șansă fotbalului și am plecat la Târgu Neamț, în orașul natal, la oamenii cu care am crescut. În anul ăla, fotbalul mi-a arătat că nu trebuia să mai încerc. La ultimul meci amical mi-am rupt o coastă și mi-am dislocat umărul. N-am stat 3 luni în repaus, după o lună am început să fac antrenamente, și la 2 săptămâni – fractură la metatarsiene la piciorul drept. N-am respectat nici de data asta repausul, am început să joc, dar nu mai dădeam cu dreptul. Puteam să calc în el, dar nu puteam să dau deloc în minge, dădeam numai cu stângul. Am intrat la câteva meciuri, tocmai urma să-mi fie micșorat salariul – culmea! – pentru că avusesem prea multe accidentări și atunci socrul meu a pus piciorul în prag. Mi-a spus să las fotbalul deoparte și să ne apucăm de afaceri, că n-am cum să-mi întrețin familia cu 800 de lei pe lună”.
Drumul lui Bobi Mahu în afaceri a început spectaculos și profitabil – cu târgurile organizate în 2008 la Hotelul Ceahlău, unde venea foarte multă lume interesată de costume de vânătoare și de pescuit sau de echipament de schi. A durat puțin. La fel și magazinul cu haine pentru copii, pe care l-a deschis ulterior în zona pieței centrale.
- Plecat în Anglia cu 10 lire în buzunar, întors în țară cu licență de antrenor
Plin de datorii, cu doi copii de crescut, a văzut drept unica soluție plecarea în Anglia. Vorbea perfect engleză, nu avea cum să nu reușească! A vândut mașina și a plătit 1000 de lire unei firme din Cluj, care i-a promis obținerea permisului de muncă. A plecat din România cu 40 de lire în buzunar și s-a trezit, împreună cu alți 7 români, abandonat într-un parc. Au dormit, cu toții, pe bănci. Peste câteva zile a plecat la Leeds, dar nici acolo n-a găsit de lucru decât la văruit case și tuns gazonul, pentru 5 -10 lire. Se împrumuta de la mătușa lui ca să trimită bani acasă.
La prima aniversare a Dariei, Bobi Mahu s-a întors în țară pentru tăierea moțului și s-a hotărât să-și caute singur de lucru, fără nicio firmă de intermedieri. A doua oară a plecat în Anglia cu doar 10 lire, dar cu mai mult noroc. A fost angajat la o companie care avea un centru pentru copii cu dizabilități și în mai puțin de jumătate de an a preluat cam toate sarcinile administrative și a devenit mâna dreaptă a patronului. Dacă s-ar hotărî vreodată să-și scrie povestea vieții lui, capitolul ”Anglia” ar avea câteva zeci de pagini. Și-a adus familia lângă el, a început să joace, din nou, fotbal și a devenit antrenor la o echipă de copii. Clubul l-a trimis la un curs de 3 luni, pe stadionul echipei Brighton și prima licență de antrenor a obținut-o în Anglia. Și când toate mergeau bine, a apărut un alt român care l-a ”săpat” la manager. Iar cum el renunță întotdeauna, a plecat la un supermarket, unde muncea și Irina. A ajuns repede om de bază, motiv pentru care i s-a promis următorul post de manager. Doar i s-a promis, pentru că l-a obținut un englez. Atunci s-a supărat de tot, mai ales că nu i s-a acordat nici credit pentru casă și a pierdut vreo 6000 de lire. S-a întors în România și a încercat să facă afaceri cu o moară de porumb, dar a dat faliment după un an secetos. În două luni a luat permis categoriile C și E, și-a cumpărat un camion, împreună cu un cumnat, și a prins contract cu Romanel Tarcău pentru curse spre Brașov și București.
- Poliția Rutieră l-a întors, din nou, spre fotbal
”Eram bine, câștigam bani, fiul meu Ovidiu juca fotbal la FC Ceahlăul, cum era atunci denumirea, pe urmă la CSM Ceahlăul. Eu mai mergeam la antrenamente, mă uitam, dar niciodată nu mă implicam. Într-o zi, face socrul infarct în desfășurare, plec la București după ambulanță, când veneam spre casă i-am dat un pic mai tare, în județul Bacău mă prinde poliția cu 117 km/h în localitate și-mi ia permisul 3 luni de zile. Fac contestație, pierd, fac apel și pe 26 februarie 2018 așteptam hotărârea. Între timp, Emilian Borulea îmi spune că pleacă la Barcelona la un curs și-mi dă 1000 de euro să vin să antrenez copiii o lună de zile. Eu – fără permis, am acceptat, dar pe 27 când a apărut soluția pe portal, am aflat că am câștigat, din cauză că punctul GPS unde am fost oprit de poliție nu era în localitate. Și am rămas cu permisul. Și ce să fac? Eram om de 3000 de euro pe lună și veneam la stadion, să câștig 1000. Din nou ,am decis cu sufletul. Și am venit la copii, era vorba și de Ovidiu, știam cealaltă variantă de antrenor și nu prea îmi plăcea. Am venit pentru o lună, dar trecuseră două și Emilian nu se mai întorcea. De fapt era în Iordania, la o academie. Începea și campania agricolă, cumnatul meu avea nevoie de mine, nu știam ce să fac. Discuția cu Irina a fost cea mai elocventă. Mi-a spus: du-te și fă fotbal!”.
De la antrenat grupele de copii și obținerea unor rezultate frumoase, Bobi Mahu a ajuns (și) antrenor secund la echipa mare, împreună cu Valentin Avădanei, antrenor principal fiind Gabriel Rădulescu.
”A început perioada în care eu efectiv dormeam la stadion. Gabi mă folosea pentru partea video, făceam video-analiză, pregăteam filmulețe, a venit pandemia, du-te la clinici pentru testele Covid, trimite-le la federație. Atunci s-a produs ruptura dintre tehnic și administrativ, pentru că Gabi a trebuit să mă folosească pe partea de calculator și să-l folosească pe Vali ca secund. În 2021 am devenit team-managerul echipei. Domnul Măzărianu apăruse din 2020, dar a început să ia decizii care să salveze echipa, în 2021, cu obiectivul promovarea în Liga 2. Am dat chix sportiv, s-au schimbat antrenorii și tot nu reușeam. În aprilie 2022 Cătălin Roca a decis că nu mai vrea să fie președinte, nu mai putea. În primă fază am spus că nu vreau să fiu președintele clubului, dar venea un proiect al primăriei și nu avea cine să semneze, venea un fel de certificare a clubului n-avea cine să o facă și atunci am zis ok. Am devenit președintele consiliului director – eu eram reprezentantul legal, eu semnam la federație, eu viram salariile, eu antrenam copiii, iar volumul de muncă la echipa mare era imens. Am început, practic, să trăiesc la stadion”.
- ”Minunea sportivă au făcut-o jucătorii și domnul Pustai, dar minunea administrativă am făcut-o eu”
Ambiția finanțatorului Anton Măzărianu de a promova a fost fantastică. De la o poziție ingrată, în prag de desființare în decembrie anul trecut, echipa a ajuns să joace fotbal. Venirea antrenorului Cristian Pustai a reaprins spiritul acela sportiv, de care nu doar clubul, ci și orașul avea nevoie. Și a venit miracolul: ”Mi-ar trebui o zi întreagă să povestesc cum a fost promovarea asta și cât de greu a fost drumul. Dumnezeu m-a răsplătit pentru munca de atâția ani. Dacă nu promovam, mă jur, ardeam tot ce înseamnă fotbal. Mi-a dat în cap m-am ridicat, dar acuma mă omora direct, nu mai aveam cum să mă ridic. Dacă domnul Pustai a fost singurul care putea să promoveze cu echipa asta, eu am fost singurul care putea să ducă toată munca la capăt. Poate din oraș nu știe multă lume ce-am făcut eu pentru clubul ăsta, dar la club cam toată lumea știe. Minunea sportivă au făcut-o jucătorii și domnul Pustai, dar minunea administrativă am făcut-o eu. Să obții o licență de Liga 2 în condițiile în care ne-am târât noi în ianuarie, februarie și martie e o performanță. Am avut și sprijin de la domnul Mironaș, dar în mare parte cam eu cu Cătălin Roca am dus-o la capăt. Și e foarte greu, e ca un bacalaureat al clubului din punct de vedere financiar mai ales. A fost o muncă titanică. Eu le făceam pe toate – state de plată, contabilitate, deplasări, organizare de juniori, mașini, meciuri, și am și antrenat. Am avut un an în care am fost președinte, antrenor U 19, antrenor U 17, team-manager și delegat echipă. Când am promovat în Liga 2, am simțit că m-am născut a doua oară și am început să cred din nou în fotbal”.
Chiar dacă financiar fotbalul nu l-a răsplătit pe cât a muncit, Bobi Mahu este cel mai bogat om pentru că Irina și cei 3 copiii – Ovidiu, Daria și Robert – au înțeles că nebunia asta frumoasă face parte din el. Și toți îl iubesc și îl susțin. Mai e un pas până la o nouă magie.
”Îmi doresc ca echipa asta să meargă cum trebuie și să avem bani, să putem promova în Liga 1. Ar fi singura chestie care m-ar face să uit absolut tot! Ar fi fabulos! Nu mai contează prin ce-ai trecut, uiți sângele pe care l-ai pierdut, uiți munca pe care ai făcut-o, uiți anii pe care i-ai sacrificat!”.
Cristina Mircea
