Face cu mâinile lui topoare de luptă, sulițe și archebuze, ca de altfel orice fel de armă antică sau medievală. Locuiește la țară (satul Căciulești, Girov), unde are un mic atelier de fierărie, iubește istoria, îi plac copiii (meșterește pentru ei tot felul de figurine) și este de profesie tehnician dentar. E prezent mereu la festivaluri, cu forja portabilă după el, și toată lumea îl cunoaște drept ”făuritorul de arme”. El spune, modest, că este fierar. Ar putea vorbi ore în șir despre mecanisme, clapete, vergele și, evident, despre prelucrarea fierului.
”Merg la festivaluri ca să le arăt oamenilor – și, în special, copiilor – tehnici care se pierd, pentru ca ei să poată vedea și înțelege cum se fac lucrurile simple. De exemplu, primele arme de foc erau pentru doi oameni: unul încărca și ochea, iar al doilea avea un fitil în vârful unei sulițe și aprindea încărcătura. Archebuza e prima armă manevrată de un singur om. Nu existau la vremea respectivă mecanisme complexe și complicate pentru darea focului. Și atunci ei au preluat acea suliță cu fitil, au transformat-o într-o vergea, pe care puneau o funiuță – o ață special pregătită cu ceară și cu praf de cărbune – o aprindeau și după ce era încărcată țeava cu praf de pușcă, se acoperea și se aștepta momentul prielnic ca să se poată trage. Archebuzele erau eficiente la tragerea în salve, pentru că nu aveau precizie – țevile nu erau ghintuite pe interior, nu aveau acele canale spiralate care să imprime proiectilului o mișcare de rotație care determină precizia”.
Ioan Olaru a învățat fierărie când era tânăr, dar a devenit făuritor de arme de vreo 6-7 ani, de când fiica lui participă la activitățile organizate de Asociația Profesorilor de Istorie Neamț (APIN): ”Eu fac arme pentru cei care fac mai mult decât mine. Consider că degeaba faci un lucru pe care-l ții undeva uitat ani de zile și nu este prezentat și expus. Până la urmă, copiii ăștia trebuie să vadă ceva, să înțeleagă, să învețe. Lucrez fără să cer bani. Cumpăr eu materiale – fier și lemn, iar uneori, în cadrul asociațiilor, mai facem troc. Spre exemplu ce-am găsit pe piață pentru archebuză nu s-a potrivit la ce-am făcut eu, și o altă asociație mi-a dat ce aveam nevoie. Iar la schimb am dat niște figurine, ca să le picteze copiii”.
Omul căruia îi place să se înconjoare de copii fericiți – a fost un copil trist și chinuit. Părinții lui – strămutați de pe Valea Muntelui și dezrădăcinați, n-au mai reușit să-și refacă nici gospodăria, nici viața. După ani de inimă rea și de neputință, au fost nevoiți să renunțe la copii. Fata cea mare a plecat la Bacău, la liceu, băiatul și fata mijlocie au ajuns la casa de copii, iar mezina a fost înfiată.
”Eram în clasa I. Am luat bătăi de la pedagogi, de la profesori, de la băieți mai mari, de la toată lumea. Primii oameni care s-au purtat frumos cu noi au apărut după revoluție – o familie de nemți. Eu lucram în atelierul școlii făceam o sculptură, s-au uitat la toți și au prins așa un drag de noi și ne-au sprijinit mult. Pe doamna o chema Inge. În liceu voiam să dau la medicină, dar am neglijat anumite lucruri și n-am luat bacalaureatul din prima. Am făcut armata și m-am angajat ca fierar. Un bătrân din sat m-a învățat – Gheorghe Marcoci, strămutat și el, trăiește și acum. Nu știa să-mi explice, îmi spunea ”Faci cum fac eu!”. Momentul călirii l-am învățat, spre exemplu, la o fabrică de cărămidă în Turcia, unde am lucrat prin 1992. De la un țigan am învățat lucrul cel mai important: după ce ajunge metalul la o anumită culoare, trebuie scos din foc. Fierul are așa ca un fel de coajă oxidată, care trebuie îndepărtată, moșul o îndepărta cu pila sau cu peria, dar nu-mi spunea motivul pentru care face asta, probabil așa a învățat și el. În Turcia țiganul respectiv mi-a explicat că sar o etapă și mi-a arătat cum să călesc corect. Fierăria e chestie simplă, dacă o înțelegi. Am lucrat 8 ani fierărie. După aceea, am dat bacalaureatul, am făcut facultatea și am devenit tehnician dentar. Am renunțat la casa părintească, m-am gândit că dacă eu pățesc ceva familia mea rămâne în probleme cu moștenirea. Am luat-o de la zero”.
În gospodăria de la Căciulești și-a amenajat acel ”atelier improvizat” cum îl numește, în care greșește și de 7 ori până îi iese ”ceva” așa cum trebuie, pentru că fierăria este domeniul în care ”nu există să nu dai greș”. E fascinat de topoarele de luptă, pe care și le imagina că trebuie să fi fost mari și grele până a văzut piesele din fier descoperite la Răcătău, Bacău și a înțeles că o bucată de fier ascuțit este letală, chiar dacă are dimensiunile unei dălți (bineînțeles topoarele pentru festivaluri nu sunt ascuțite).
”Unele arme sunt făcute să ucidă de aproape, cum sunt pumnalele, în lupta corp la corp, altele pentru a destabiliza anumite echipamente de protecție, de exemplu scuturile. Un scut poate fi scos din uz înfigând în el o suliță special concepută, care să treacă prin scut, dar să rămână agățată și având coada lungă, imobilizează practic scutul care devine nefolositor, nu mai este manevrabil. Sunt arme specializate pentru anumite scopuri. Sunt arme concepute împotriva cavaleriei – sulițe foarte lungi cu care trebuia să destabilizezi nu călărețul, ci animalul – calul. Toate armele sunt gândite pentru a avea o anumită funcție”.
Cu povești despre războinici, festivaluri medievale și muzică, viața lui Ioan Olaru se învârte în jurul unicei sale fiice, care poartă numele binefăcătoarei lui din casa de copii – Inge (17 ani).
”Soția mea este cadru didactic, dar a renunțat la carieră, ca să se ocupe de copil. De la 5 ani Inge cântă la vioară, din clasa a doua la pian, din clasa a șaptea la chitară. Anul trecut a ținut un recital de 30 de minute de Ziua mondială a chitarei. A fost singura reprezentantă a României. Viața m-a răsplătit!”.
Cristina Mircea
