Cel mai frumos cadou de sărbători pentru Teodor-Tudor Sandu, polițist cunoscut în Neamț, unde a și debutat ca poet, este faptul că a devenit membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov. Pentru un om pe care-l descriu modestia și bunul simț, dar și-a ales o profesie cu multe părți întunecate, talentul de a potrivi cuvintele în versuri a fost, mereu, o răsplată.
S-a născut la 2 martie 1970 în comuna Petricani. Scrie de când era copil, dar a debutat la 40 de ani cu volumul ”Tablouri și clipe”. Sprijin i-a fost Adrian Alui Gheorghe, profesorul de limba română din gimnaziu, care a scris în prefața volumului: ”Teodor-Tudor Sandu mi-a fost elev, la clasa a V-a parcă, în anul 1981 la Școala din Petricanii Neamțului. Eu l-am învățat pare-mi-se, în scurtul timp petrecut acolo, cum se deschide o carte cu poezii. El a reținut gestul și, peste o vreme, a încercat cu degetul marea plină de metafore a lumii. Băiatul firav de atunci s-a ascuns în bărbatul impunător de azi, care – lucru incredibil pentru mine, lucrează acum la poliție”.
Incredibil nu doar pentru fostul său profesor, Teodor Sandu a lucrat ani de zile la ”Omoruri”, scrisul, creația, versul devenindu-i necesare refugii. Anul de debut a fost marcat de apariția altor două volume – ”Mireasma lacrimilor” și ”Răbdarea pietrei”. În 2011, cu sprijinul Centrului Cultural al Ministerului Afacerilor Interne, este lansat volumul ”Eternitatea personală”, iar în 2012 poetul Teodor Sandu devine membru al Cenaclului literar ”Nichita Stănescu”, înființat la Centrul Cultural al MAI.
La 5 ani de la volumul de debut, numele lui Teodor Sandu era deja cunoscut nu doar în Neamț, iar o recunoaștere în plus a fost lansarea volumului „Cartea reculegerii” la Târgul Gaudeamus.
Tot la 5 ani de la debut, Teodor Sandu s-a mutat la București, a renunțat la ”Omoruri” și lucrează la ”Permise auto”, dar n-a renunțat la poezie. Și acum a venit o altă recunoaștere: este membru al Uniunii Scriitorilor.
Ieşirea din sine prin iubire: ”Nu este simplu să creezi un echilibru (joc al aparențelor înșelătoare) între persiflare și gravitate, să convertești ludicul în reflexivism. Dar este ceea ce face Teodor Sandu în volumul Negustorul de aripi (Editura Eikon, București, 2018, cu o prezentare pe coperta a IV-a de Adrian Alui Gheorghe): „mi-am cumpărat viitorul din piață/ de la o tarabă de vechituri/ negustorul mi-a spus râzând/ că este ieftin/ și e ultima imagine de pe raft/ umbra unei aripi singure/ (…)/am cumpărat…/ … am plecat/ iar la întoarcere am găsit străzile pustii/ mărginite de crengile ce-și legănau copacii/ cu frunzele în formă de baloane colorate/ doar pe la colțuri/ departe de lumea dezlănțuită/ dansa dezinvolt vântul nepăsător/ cu toate iluziile mele/ și dintre toate/ mi-am dat seama că/ una singură este reală/ aceea căreia îi întind mâinile/ și o rog/ – «… ia-mă acasă,/ nu pentru că te iubesc/ ci pur și simplu pentru că așa simți tu…»” (negustorul de aripi).
Totuși, lirica sa este străbătută de o gândire contorsionată, sceptică, asaltată de întrebări, de viziuni deprimante. Poetul are nostalgia începuturilor diverse (ontologic, al copilăriei, al iubirii), dar și sentimentul claustrării („din colivia cu ușa larg deschisă/ privesc albul auster al zăpezii”), fiind cuprins de premoniții (prezențe hibernale, senzația propriei dezintegrări, albul predominant). Astfel de stări sunt contracarate, însă, de declarații tandre adresate iubitei, pentru că singurul reper neîndoielnic este dragostea: „cred că va fi o dimineață/ în care soarele va răsări/ chiar și de la apus/ doar pentru mine/ pentru a îngenunchea/ fără resentimente/ ducând cafeaua/ iubirii vieții mele/ pe care aș aștepta-o/ o mie de ani” (poezie neterminată).
Teodor Sandu adună contrariile („să-ți găsești totuși liniștea/ și să fii neliniștit”), dă curs logicii absurdului („pentru că sunt imperfect și idealist”), reunește individualitatea și alteritatea. Deconcertat, se raportează la realitatea socială, reacționând la procesele controversate prin care trece aceasta. Există însă și o realitate suprasensibilă, cu o configurație insolită: „uneori/ dimineața începe seara”, „privirile ascultă/ sunetul ploilor/ mâinile vorbesc”, „râuri de sânge/ prin venele statuilor curg”, „copacii ce-și țin trotuarele deasupra capului”. Laitmotivul volumului, menționat și în titlu, este reprezentat prin simbolul aripii, reunind, paradoxal, aspirații ascendente cu stări melancolice: „uitându-mă în jur/ îmi dau seama că mi-am dorit întotdeauna/ să zbor/ mai departe, din ce în ce mai sus/ doar cu aripile mele sumbre/ nedesfăcute/ necunoscute/ necolorate/ fără să mă îndepărtez prea mult/ de stolul păsărilor cenușii/ pe cale de dispariție…” (mi-am dorit întotdeauna să zbor). Poetul radiografiază senzațiile, stările subliminale, neliniștile fără obiect concret, pe care nu le înțelege. Nu face decât să constate simplu, fără introspecții, fără emfază retorică, fără patetism (dar cu puțină teatralitate), ceva care i se întâmplă. Neobținând răspunsuri, el se afundă în neînțelesuri și mai mari.
Alături de iubire, alt jalon care marchează filosofia poeziei lui Teodor Sandu este timpul. Lipsit de o rațiune explicită, acesta, este generatorul tuturor formelor și al tuturor transformărilor. Tot ceea ce nu poate fi explicat este pus pe seama timpului: zilele, nopțile, nașterea, moartea, curgerea apelor, zborul păsărilor, memoria și uitarea, efemeritatea și eternitatea. Realitatea nu reprezintă altceva decât evenimente fortuite ale timpului. Timpul este creatorul ex nihilo iar viața oamenilor este evoluție spontană, în bună parte haotică, asemenea mișcării browniene, datorată ciocnirii aleatorii a atomilor (indivizilor): „la întâmplare/ o zi din viața mea/ speriată de tulburarea/ trecerii aparențelor/ începe la fel/ strig și fug după/ mine cu aceeași rațiune a răbdării/ fără să mă mire neprevăzutul/ ce așteaptă să-mi împiedice/ existența/ mă opresc lipit cu palmele/ de vârtejurile viselor/ răsucesc aburii din/ cafeaua imposibilă/ făcută de orbi/ din nimic, mai fac/ câțiva pași împleticiți de/ necunoscut și plec iarăși/ sărind ca un cangur peste/ obstacolele invizibile” (ce mai rămâne).
Lirica lui Teodor Sandu se consolidează prin acumularea de stări (cu o sferă semantică restrânsă), uneori contrastive, deprimare, deziluzie existențială, perplexitate, privarea de idealuri (de aripi), dar și iubire (absolută) și modalități de a trăi limita, de a experimenta punctul extrem. Predominantă este însă melancolia și, chiar atunci când adresează imnuri erotice, o face dintr-o perspectivă compensatorie, pentru a se salva din neant” – una din cronicile scrise de criticul Paul Aretzu în Luceafărul de dimineață nr. 10 din 2020.
Cristina Mircea
