A fost prima dată în Franța acum vreo 4 ani, invitat la ziua unui prieten. L-a impresionat totul – clădirile, drumurile, magazinele și, mai ales, oamenii deschiși, amabili, având aerul că sunt mulțumiți de viața lor. După ce s-a întors acasă, gândul plecării l-a încercat din ce în ce mai des. Ștefan s-a hotărât să se stabilească acolo, după ce a făcut niște calcule și a constatat că salariul lui din Piatra-Neamț și cel al soției sunt insuficiente pentru a plăti ratele la bancă, facturile și coșul zilnic. În Franța au trăit amândoi, timp de 2 ani cu un singur salariu, și au reușit să-și ia o mașină. Cu credit, e adevărat, dar cu rate și dobânzi decente. De curând, a fost ”acasă”, în concediu, și a declarat, ferm, că nu se va mai întoarce în România.
– Ce te-a impresionat în Franța? De ce te-ai hotărât să rămâi?
– Ar trebui sa încep cu motivele pentru care am plecat: dificultatea de a găsi un loc de muncă stabil, salariul mic și un nivel de trai scăzut. Dar și sistemul medical distrus. Când acest sistem mi-a „ucis” apropiați și când am văzut că salariul meu se duce pe facturi, rate și alimente, am decis să-mi dau o șansă în altă parte. M-am hotărât sa rămân în Franța, pentru că am găsit condiții de trai mult mai decente ca în România și pentru că sunt respectat ca om. Am aceleași drepturi ca un cetățean francez, cu excepția dreptului la vot.
– Te-ai simțit în România vreodată o entitate care contează?
– Cred că niciodată nu am simțit asta. Poate doar când a trebuit să plătesc dările la stat.
– Care sunt diferențele esențiale în efortul statului de a crea starea de bine a cetățeanului și care sunt obligațiile cetățeanului acolo, comparativ cu România?
– Obligațiile sunt aceleași peste tot. Diferența este în efortul statului de a avea grijă de cetățean. Cetățeanul de rând aflat în Franța se simte protejat și respectat. Spre exemplu, există un sistem medical în care nu domină șpaga, iar asigurările medicale sunt cu adevărat asigurări – tratamente stomatologice compensate, și e vorba de sute de euro, sau medicamente gratuite pentru cazurile de urgență. De asemenea, statul îi sprijină, la modul real, pe cei cu venituri mici.
– Ce ai reușit să realizezi în nici doi ani, cu un singur salariu? Înțeleg că soția ta s-a angajat de curând.
– Nu aș folosi neapărat termenul ”realizări”, dar plătesc chirie și utilități, am cumpărat aparatură electrocasnică nouă, reușesc să achit ratele pentru apartamentul din România și mi-am permis și achiziționarea unui mașini mai noi. Fără teama că nu ajung banii pentru mâncare sau pentru detergent. Apropo, și promoțiile din magazine chiar sunt promoții aici, iar reducerile sunt consistente. Cu foarte puține excepții, prețurile din România și Franța sunt asemănătoare, diferența foarte mare este la venituri. E una să trăiești cu 2.000 de lei pe lună și cu totul altceva când câștigi 2.000 de euro.
– Cum vezi acum România din Franța?
– O văd ca pe o țară prost condusă și în care nimănui nu îi pasă de cetățeanul de rând. Am revenit după 2 ani în România, în concediu, și m-au uimit prețurile. Mi-am dat seama că este din ce în ce mai greu să trăiești aici. Iar mie mi se părea greu traiul din țară de când am plecat, în plină pandemie. Totuși prețurile nu erau atât de exagerate ca acum și nici facturile atât de mari.
– Cât timp crezi că i-ar lua României să ajungă la nivelul actual al Franței?
– Nu știu să zic exact, dar probabil 4-5 generații. În Franța nu întâlnești corupție la nivel înalt, sistemul medical chiar are grijă de tine, iar tot ce ține de administrație și de instituții a început să fie digitalizat. Spre exemplu, mi-am înmatriculat mașina online, fără dosar, fără stat la cozi interminabile. Autostrăzile sunt un alt aspect. Franța are în jur de 12.000 de kilometri de autostradă. Oriunde te-ai duce, ai autostrăzi și drumuri (chiar și cele de țară) în stare foarte bună. Există un cult pentru clădirile vechi, există reguli de urbanism astfel încât ceea ce se construiește să nu fie în discrepanță cu imobilele istorice, există parcuri îngrijite la nivel de detaliu, în fiecare anotimp. Și mai există ceva foarte important: orice funcționar, orice angajat al firmelor de utilități face tot ce poate să rezolve problemele cetățenilor, nu să-i încurce, nu să-i poarte pe drumuri. Și asta în condițiile în care sunt mulți oameni stabiliți în Franța, care nici măcar nu vorbesc limba franceză, dar pot comunica în engleză, de exemplu.
– Cum te vezi peste 10 ani? Cum ar fi fost dacă rămâneai în România?
– Nu știu dacă peste 10 ani voi fi tot în Franța sau în altă parte, dar oriunde voi fi este sigur că voi avea un trai mai bun decât l-aș fi avut în România. În Franța, salariul nu se duce tot pe facturi și mâncare, ca în România. Dacă aș fi rămas în România (și mă bucur că nu am făcut-o), lucrurile nu ar fi fost foarte roz. M-aș fi chinuit în continuare ca să supraviețuiesc. Salariul din România era prea mic ca sa pot spera că achit măcar jumătate din apartament. Și ca să-l achit în întregime, probabil mi-ar fi trebuit 30 de ani, adică ajungeam aproape de pensie. Dacă mai prindeam pensia, bineînțeles.
– Care crezi că sunt lucrurile pe care România ar trebui să le schimbe urgent?
– Este greu de zis, sunt prea multe de schimbat. Ar trebui să se producă prima dată o schimbare de mentalitate. Cei care ne conduc se tot laudă că vor o țară asemănătoare cu cele din Vest, dar nu fac nimic în acest sens. Începând cu modul în care funcționează instituțiile. Mereu se vorbește despre competență, dar angajările se fac pe bază de corupție și pile, începând de la nivelul unei primării de comună. Se vorbește despre educație, dar sistemul de învățământ nu are în centrul preocupărilor educarea copilului, se vorbește despre sănătate, dar pacientul e ultimul care contează. Totul este politizat și distrus. În Franța, eu – care nu sunt cetățean al acestei țări – am simțit, pentru prima dată, că sunt tratat ca un om. De aceea nu mă mai întorc în România decât în concediu.
A consemnat Cristina Mircea
